Dalida, o rănită nevindecabilă

Print

Marime Font

Foto: zicabloc.com

Dalida, vedeta cu paiete, niciodată surprinsă cu garda jos, şi-a pus capăt zilelor în mai 1987, la vârsta de 54 de ani, lăsând numeroşi admiratori copleşiţi şi uluiţi.

Se părea că viaţa i-a zâmbit din plin… Fireşte, a trebuit să lupte pentru a continua să stea în prim-plan pe scenă, dar învinsese, timp de treizeci de ani, în lumea largă. Supravieţuise iubirilor prea des încheiate cu sinucideri, la propriu şi la figurat, însă demonii întunecaţi ai Yolandei, fetişcana plecată de la zero, urmau s-o învingă pe Dalida, starul. Soţul a transformat-o într-o cântăreaţă venerată, dar bărbaţii pe care i-a iubit cu mai multă patimă nu i-au lăsat altceva decât amintiri, uneori puţin gust de cenuşă. Nici unul n-a făcut-o mamă; a văzut în asta drama vieţii ei, semnul că a ratat totul.

Sublimă în ochii lumii, discretă în privinţa rănilor căpătate, cântăreaţa a murit aşa cum a trăit: cu pudoare şi eleganţă. În seara sinuciderii, a pretextat o petrecere mondenă pentru a-şi îndepărta apropiaţii, după care i-a lăsat o scrisoare iubitului de-atunci, care tocmai îşi încălcase promisiunea. A redactat un mesaj sobru: „Viaţa mi-e insuportabilă. Iertaţi-mă.” A fost găsită în pat, într-o pijama albă imaculată, cu părul fascinant despletit pe pernă, ca o Frumoasă din Pădurea Adormită. Cea care considera că şi-a ratat viaţa a lăsat totuşi, în urma sa, amintirea unei victorii strălucite: nouăzeci de milioane de discuri vândute în lumea întreagă, o voce şi o imagine întipărite în memorie.

Răţuşca cea urâtă era o lebădă
Yolanda Gigliotti se naşte la 17 ianuarie 1933, în familia unor artişti imigranţi italieni, într-un cartier popular din Cairo. Tatăl e prim-violonist la operă, mama e croitoreasă rafinată, unchiul se ocupă cu proiecţiile cinematografice. Yolanda creşte între doi fraţi, Orlando, cel mare, şi Bruno, cel mic, care va deveni celebrul impresar pe care-l cunoaştem (al lui Dalida, al lui Hélêne Ségara şi al atâtor altora), sub pseudonimul “Orlando“. În primii ani ai Yolandei, familia se teme ca nu cumva să-şi piardă vederea. Va trebui să suporte nişte ochelari cu dioptrii enorme, destinaţi să corecteze o gravă miopie şi un uşor strabism.

În copilărie, nu se dezlipeşte de fusta mamei, cu atât mai mult, cu cât războiul o desparte de tata, deportat în deşert de către Aliaţi, căci e suspectat, pe nedrept, că e simpatizant al axei Roma-Berlin. Se întoarce din exil, marcat trupeşte şi sufleteşte, scârbit că trebuie să-şi câştige pâinea prin cabarete. Defazat în familie, se arată de-o severitate excesivă. Yolanda are 13 ani când el moare. Au rămas străini, unul faţă de celălalt. Fratele mai mare, devenit capul familiei, aruncă priviri critice spre această adolescentă, al cărei trup se rotunjeşte şi a cărei fire devine frivolă.

Lumea se temea să nu rămână deformată, dar Yolanda se face frumoasă, de o senzualitate care favorizează mici flirturi. Îşi lasă deoparte ochelarii, preferând să vadă prin ceaţă decât să se urâţească la chip, pentru a se prezenta pe ascuns la concursul Miss Ondine. Alegerea ei printre finaliste o propulsează pe prima pagină de ziar… în bikini! Scandal în cartier, mânie a fratelui, ruşine a mamei. Un singur ştrengar se distrează: Bruno, care a înţeles totul şi o va înţelege mereu pe sora lui, mai bine ca oricine. Yolanda prinde gust pentru glamour şi îşi hrăneşte visele observându-le pe Rita Hayworth şi Ava Gardner, idolii ei, ale căror filme le vizionează la nesfârşit, alături de unchiul său.

Cu imenşii cercei în urechi şi cu pletele în vânt, departe de a-şi închipui ce-i pregăteşte viitorul, se înscrie cuminte la cursuri de stenodactilografie. Supravegherea fratelui mai mare se îmblânzeşte. Defilează ca profesionistă a eleganţei, pentru croitorii de modă, în timpul liber. În 1954, câştigă titlul prestigios de Miss Egipt, ceea ce o va plasa pe coperta revistei Cinémonde, îmbrăcată cu un subversiv maiou de culoarea panterei. În aceeaşi zi, e descoperită de un cineast francez, Marc de Gastyne, care-i convinge familia s-o lase să zboare la Paris, unde o aşteaptă succesul, în mod sigur. Acolo, un prieten impresar va avea grijă de ea. Familia cedează. Dar pentru toată lumea, cu excepţia lui Bruno, plecarea e foarte dureroasă: Parisul e locul pervertirii şi al prostituţiei, se ştie prea bine. Yolanda, în schimb, se gândeşte la Champs-Elysées, la Juliette Gréco, la croitorii de modă… Deocamdată, s-a mulţumit cu vreo câteva apariţii prin filme turnate în Egipt, dar e gata de toate sacrificiile pentru a ajunge în vârf, încă neştiind că va fi vorba de scena muzicală şi nu de marele ecran.

Glorie şi dragoste

Ajunsă la Paris, sub fulgii de nea, la Crăciunul anului 1954, Miss Egipt e într-adevăr preluată de un impresar, dar acesta se limitează să-i asigure un minim de supravieţuire. Yolanda ascunde adevărul în faţa familiei: le scrie că locuieşte pe lângă Champs-Elysées, fără a preciza că e o cameră de servitoare; le descrie întâlnirile din lumea cinematografiei, fără a sublinia că se soldează cu un şir de refuzuri; îl evocă pe amabilul vecin de la etajul opt, fără a spune că e singurul său prieten şi că-i merge la fel de greu ca ei înseşi. Se vor revedea în cu totul alte circumstanţe, fiindcă e vorba despre… Alain Delon! Nici ea nu se numeşte încă “Dalida“, ci “Dalila“, pseudonimul din filmele egiptene, atribuit ca omagiu pentru Dalila lui Samson. Respinsă mereu de cinema, Dalila îşi îngrijeşte vocea şi face încercări în domeniul muzicii. Accentul ei umple de încântare, în cadrul unei audiţii, într-o perioadă când exotismul începe să înflăcăreze sufletele.

După aproape un an de luptă cu nostalgia după Cairo şi dorinţa de-a se întoarce acasă, interpretează primele melodii ale lui Aznavour, apoi ale lui Juliette Greco – modelul ei! – într-un cabaret foarte bine cotat, Villa d’Este. Într-o seară de aprilie 1956, o ascultă trei bărbaţi: Bruno Coquatrix, director la Olympia, Eddie Barclay, întemeietorul casei de discuri omonime, şi Lucien Morisse, patron la Europe 1. Ei au făcut un parteneriat, pentru a descoperi şi a lansa talentele de mâine. După spectacol, cei trei efectiv se năpustesc asupra tinerei femei, convinşi că puternica ei prezenţă orientală, părul negru, ochii mari, trasaţi cu kohol, şi această voce înflăcărată vor cuceri lumea. Primii doi văd potenţialul cântăreţei, al treilea e subjugat de femeie. Dalila are de-acum toate şansele de-a reuşi. Rebotezată Dalida, interpretează, unul după altul, cântece cu inflexiuni orientale atent alese: Madona, adaptare a melodiei unei vedete fado, şi Bambino, în 1956. În timpul turneului estival 1957, obţine un succes la fel de mare ca şi vedetele ale căror melodii le interpretează, Annie Cordy şi Gilbert Bécaud. În doi ani, scoate paisprezece discuri mici, pe 45 de turaţii, care sunt transmise mereu la radio.

Dragostea profesională a patronului de la Europe 1, un bărbat tandru, melancolic până la limita depresiei, şi, de altminteri, însurat, ia repede o direcţie sentimentală: Lucien Morisse o instalează pe Rue d’Ankara, în arondismentul XVI al Parisului, unde se mută şi el curând, după ce şi-a părăsit soţia şi copiii, asigurându-i o viaţă burgheză la care ea nu îndrăznea nici măcar să viseze. N-are timp de visat, de altfel, înlănţuindu-şi turneele pe nerespirate, ameţită de-un succes care o depăşeşte şi trece chiar peste frontiere: toată Europa o adoră. Fiindcă ea ştie să fie un cameleon perfect. E una dintre puţinele artiste care cântă melodii în toate limbile: Le jour ou la pluie viendra (Ziua în care va veni ploaia) şiLes gitans (Ţiganii) devin şlagăre universale, iar Egiptul îşi numeşte copilul scump „vocea secolului”. În 1960, cu Les enfants du Piree (Copiii din Pireu), ajunge în fruntea topului de vânzări.

Însă, la 27 de ani, Dalida se confruntă deja cu paradoxul care-i va măcina existenţa, până la a i-o distruge: copleşită în viaţa publică, n-are timp să se întrebe de ce anume s-ar bucura în intimitate. Fericită nu e. Răsfăţată de partener, obţine o existenţă confortabilă, dar lipsită de fantezie. Sfârşeşte totuşi prin a-şi oficializa legătura la primărie, în data de 8 aprilie 1961, după ce-a amânat decizia timp de câţiva ani. La capătul unei ceremonii fastuoase şi mediatizate, familia ei, venită din Egipt, o crede bine ancorată pe calea fericirii burgheze, când ea, de fapt, a renunţat la iubirea nebună. Care o va lovi pe neaşteptate: în cadrul unui turneu din septembrie, întâlneşte la Cannes un frumos pictor polonez, iconoclast şi delicat. Ea cântă Itsy bitsy petit bikini, plutind pe valul şlagărelor ye-ye de la începutul anilor ’60, dar inima sa nu mai seamănă cu a tinerelor fete în floare, ca Sheila, Sylvie Vartan sau Françoise Hardy, rivalele ei. Dalida e de-acum femeie în toată firea, cu sufletul sfâşiat de opţiunea corneliană: să trăiască mai departe alături de Lucien Morisse, din recunoştinţă, sau să plece cu amuzantul Jan Sobiesky, din pasiune. Zvonuri ostile o acuză de nerecunoştinţă, invidioşii îi trimit la Olympia, în decembrie 1961, o coroană mortuară: „În onoarea muzicii defuncte, trăiască Edith Piaf!“ Dalida rezistă, aşa cum va rezista mereu, cu arma ei preferată: se dăruieşte publicului.

Aventura
După obţinerea succesului, Dalida joacă în câteva filme ca L’Inconnue de Hong Kong [Necunoscuta din Hong Kong], în 1962, alături de Serge Gainsbourg, dar preferă scena, emoţia în direct, în locul fericirii amânate. În iubire nu se comportă altfel. Părăseşte siguranţa conjugală, de dragul aventurii cu pictorul, ale cărui nopţi sunt scurte şi ale cărui zile sunt marcate de trândăvie, o viaţă la antipodul obişnuinţelor ei. După ce-a jurat că-i va distruge cariera, boicotând-o mai ales pe calea undelor, Lucien Morisse va reveni apoi la sentimente mai bune. Din când în când, Franţa nu-i apreciază discurile, handicap pe care îl depăşeşte făcând turnee triumfale prin Europa şi, la sfârşitul carierei, în Vietnam, Antile, Brazilia şi Israel. Se întoarce cu un nou succes “exotic“, un sirtaki reluat după banda sonoră a luiZorba grecul, filmul lui Michael Cacoyannis: Amore scusami [Iartă-mă, iubitule], şlagărul verii 1964.

Jan Sobiesky, cu care îşi împarte succesele un an de zile, nu se dovedeşte tovarăşul ideal pentru personalitatea ei furtunoasă, dublată de munca pe brânci. Atunci, timp de doi ani şi jumătate, Christian de La Maziere, un tânăr de bună familie, devine amantul recunoscut, cel pe care poate conta, ca pe Lucien odinioară, deşi Christian mai degrabă o însoţeşte ca o umbră, în loc s-o promoveze. “El e Omul“, va zice despre acesta. O pune să citească diverse cărţi, o ajută să se descurce printre rândurile contractelor şi, mai ales, îi încurajează noul stil de femeie fatală, departe de ţesăturile de bumbac în carouri, preluate odinioară sub presiunea modei. În august 1964, îşi vopseşte blond frumosul păr lung, devine vampa aleasă de revista Elle “cântăreaţa preferată a francezilor“. La deschiderea stagiunii, criticii muzicali îi salută concertul la Olympia: “I-a luat locul lui Piaf!“ Dalida va auzi cele mai diverse aprecieri, de-a lungul carierei. E detestată, e adorată – niciodată nu e ignorată. „Publicul e soţul meu, iar cântecele sunt fetiţele mele“, declară când e întrebată despre viaţa ei privată, lipsită de o nouă căsnicie şi lipsită de copii. „La 35 de ani, mă las de cântat“, adaugă, de parcă ar fi de-ajuns să te desparţi de luminile rampei pentru a deveni soţie şi mamă.

Deocamdată, Dalida trăieşte între două repere: casa ei rococo din Rue d’Orchampt, numărul 11 bis, cu vedere spre Montmartre, şi familia ei. Mama, fratele, Bruno, pe-atunci cântăreţ sub numele de Orlando, şi verişoara Rosy vin să stea cu ea la Paris. Bruno devine artizanul unei noi Dalida, mai profunde, iar Rosy e secretara ei. Casa din Rue d’Orchampt e loc de reuniuni, de sărbători cu cei apropiaţi, de adăpost pentru iubirile ei. Va deveni refugiu pentru dureri, iar la sfârşit, sicriul ei, fiindcă Dalida aici îşi va lua viaţa. Jan, pictorul, şi Christian, gentleman-ul, vor veni aici s-o iubească, dar niciun bărbat n-o va determina să-şi părăsească paradisul.

Marea iubire

În august 1966, singură de câteva luni, Dalida află ce înseamnă dragostea la prima vedere. Visa la ea, ca la un mit, dar până atunci nu şi-a pierdut minţile după primul venit. Rămâne străfulgerată la Roma, la tejgheaua unui bar, văzându-l pe Luigi Tenco, muzicant şi cântăreţ în plină splendoare, având 28 de ani (ea are 33). Cam anarhist, el se revendică prematur de la o sexualitate dezlănţuită, denigrează sistemul, încercând totuşi să strălucească în cadrul lui, e sfâşiat de contradicţii, un spirit solar şi autodistructiv totodată. Dalida e răvăşită de acest bărbat complex, pe care crede că-l poate face fericit. Îl giugiuleşte mai mult decât este giugiulită, o bine meritată răsturnare a sorţii, se gândeşte ea. Cei doi iubiţi nu se mai despart. Prezentat la Paris în domeniul artistic, Luigi nu convinge pe nimeni, dar Dalida se grăbeşte să-l împingă spre festivalul muzical de la San Remo, unde vor interpreta în duet aceeaşi melodie, potrivit regulii. Orlando, Lucien Merisse, toţi prietenii lui Dalida sunt acolo, în ziua cea mare din ianuarie 1967, dar cântăreaţa nu-l vede decât pe Luigi.

La picioarele scenei, tânărul nu mai vrea să evolueze. Urăşte această lume de paiete. Dalida îl încurajează. Va reuşi cu siguranţă, căci ea îl iubeşte! Însă Luigi se pierde, sala îşi bate joc de el, iar Dalida se va acuza mereu pentru reprezentaţia lor comună: consideră că ea n-a cântat destul de bine. Distrus şi furios pe sine însuşi, tânărul revine singur la hotel, lăsând-o pe Dalida la cina obligatorie. La întoarcere, în miezul nopţii, găseşte trupul iubitului într-o baltă de sânge, în cameră: s-a împuşcat fără nici o explicaţie. Orlando va considera: „În clipa aceea a început infernul“. Vor mai veni câţiva frumoşi ani de glorie, dar melancolia, bine ascunsă până atunci, n-o va mai părăsi niciodată pe artistă. O lună mai târziu, încearcă şi ea să se sinucidă, la Hotelul Prince-de-Galles, unde îi plăcea lui Luigi să locuiască la Paris, cînd venea “s-o viziteze”. Scăpată ca prin minune, după cinci zile de comă, îşi comunică noile hotărâri în France-Soír: „Am hotărât să trăiesc, cu atât mai mult, cu cât el a murit“. Dar suferinţa rămâne.

Atunci când regăseşte iubirea, e vorba de alt italian de 22 de ani, admirator al lui Luigi Tenco. Amintirea celui dispărut îi leagă. Rămasă, din greşeală, însărcinată cu el, merge să-şi facă avort, fără măcar să-i ceară părerea acestui tinerel care n-ar fi niciodată un tată de încredere. La 34 de ani, consideră că încă mai are timp să devină mamă. Fratele mai mare, adevăratul Orlando, mai târziu îşi va numi copilul Luigi, ca omagiu pentru defunctul pe care sora lui l-a iubit atât de mult.

Dalida şi contele ei ciudat

Profund măcinată de un doliu şi un avort, vedeta demarează, la începutul anilor 1970, o căutare spirituală care se va intersecta cu filonul melancolic, convingând-o de inutilitatea şi vanitatea gloriei. Tentativa i se datorează profesorului ei de filozofie budistă, în curând amantul ei, un bărbat însurat care nu-şi va părăsi niciodată soţia, dar nici n-o va amăgi vreodată pe Dalida în această privinţă. Sinceritatea acestui hedonist, care proclamă iubirea universală, lipsită de un angajament contingent, n-o împiedică pe cântăreaţă să spere, de-a lungul celor doi ani ai relaţiei, că bărbatul senin care a ajutat-o să descopere operele lui Freud şi Jung, sau ashramurile indiene, îi va oferi echilibrul sentimental.

În 1970, maturizată de lecţiile de independenţă ale amantului şi de încurajările lui Orlando, managerul ei începând cu 1966, pune capăt contractului cu casa Barclay şi întemeiază împreună cu fratele ei o casă de discuri. O altă pagină a trecutului se închide în acelaşi an, odată cu dramatica sinucidere a fostului soţ, rămas confidentul ei, Lucien Morisse. Câteva zile mai devreme, din lipsă de timp, refuzase invitaţia lui la masă. După ce-a eşuat alături de Luigi, îşi reproşează ea, de data asta n-a ştiut să-l ajute nici pe Lucien, care a făcut aşa de multe pentru cariera ei. Dalida îşi radiografiază viaţa fără indulgenţă şi devine o femeie sfâşiată de durere. Deschide stagiunea de la Olympia cântând melodia nostalgică Avec le temps [Cu trecerea vremii], de Léo Ferré, şi azvârlind în uitare veselul şlagăr Bambino. Lumea a botezat-o „Maria Callas a melodiei franceze“ sau „Fedra modernă“.

În acele vremuri, îl întâlneşte pe Richard Chamfray, autoproclamat conte de Saint-Germain, încarnare a superficialităţii şi a inconsecvenţei. Acest simpatic noctambul, cu şapte ani mai tânăr, e un vizionar, un chefliu şi un infidel, însă Dalida crede că şi-a cucerit o anumită distanţă faţă de iubire, îl iartă de fiecare dată pe amantul cu toane, se consolează cu prietenia celor apropiaţi, fratele ei Orlando sau Pascal Sevran, pe-atunci cunoscut ca textier, care îi oferă extraordinarul Il venait d’avoir 18 ans [Tocmai împlinea 18 ani], sau adaptarea după Besame mucho. Aceasta e şi perioada cu Paroles, paroles[Vorbe, vorbe], 1973, apoi Gigi, l’amoroso (1974). Dalida cunoaşte un succes fără precedent, până în Japonia, datorită experimentatului Orlando, care găseşte compozitorii şi textierii perfecţi pentru sora sa, îndrăzneşte reluări faimoase (J’attendrai – Voi aştepta – datează din 1937) sau adaptări.

Tot pe-atunci, „contele“ se face remarcat în paginile de fapte diverse ale ziarelor: l-a surprins pe amantul slujnicei, în toiul nopţii, şi crezând că-i un hoţ, a tras după el cu arma, lăsându-l invalid pe viaţă. Mare scandal. Dalida va avea nevoie de mai mulţi ani pentru a-l lăsa să zboare în lume pe-acest aventurier care, dacă nu i-a produs nefericire, nici fericire prea multă nu i-a adus. Îşi sărbătoreşte cei douăzeci de ani de carieră alături de prietenii cei buni, între cele două colţuri de paradis, pe Rue d’Orchampt şi în noua sa locuinţă din Porto-Vecchio.

Prăbuşirea

Între 1977 şi 1987, apare consacrarea pentru Dalida, înainte de ceea ce consideră ea ca fiind “degringolada“. Face un remarcabil concert de revenire în Egipt, cu Salma ya salama, încă o descoperire a vizionarului Orlando, care-i oferă, de asemenea, Monday, Tuesday. În Statele Unite, face sală plină la Carnegie Hall. La Paris, în Palatul Sporturilor, umple cinci mii de locuri cu un show pe stil american, care-i dezvăluie pe de-a-ntregul silueta fascinantă, înfăşurată în voaluri şi paiete, în mijlocul unor decoruri ultra-kitsch. Dalida, care împlineşte pe-atunci 45 de ani, îşi păstrează supleţea prin metoda “romanilor“: vomează tot ce mănâncă şi bea din când în când un ceai. Operaţia de fibrom nu-i mai permite să-şi facă iluzii despre o ipotetică sarcină, care ar fi fost, oricum, tardivă. Dalida îşi face griji ce-o să se întâmple, atunci când trupul o va trăda. Muzica? Nu crede în ea, nu e conştientă de forţa acesteia, sigură cum e că sfârşitul carierei sale e iminent. După 1981, strabismul reapare şi, chiar dacă o operaţie o scuteşte de această problemă, Dalida simte că nu mai are puterea fizică de-a ţine pasul cu toate spectacolele acrobatice, în urma cărora rămâne epuizată. Dalida e obosită şi pare la capătul puterilor în mai 1983, în spectacolul televizat al celebrilor Maritie şi Gilbert Carpentier.
În acea perioadă, Richard Chamfray, eternul june-prim, îşi pune capăt zilelor, pentru a reteza de la rădăcină îngrozitorul proces de decrepitudine. E al treilea bărbat din viaţa ei care se sinucide… un subiect de meditaţie care n-o mai părăseşte. Rolul bunicii curajoase, propus de compatriotul Yusuf Chahine în Le sixiême jour [Ziua a şasea], sfârşeşte prin a-i distruge nervii: iată că a ajuns în roluri de bunică sublimă, fără a fi ştiut să fie mamă! Ultima iubire o dezamăgeşte de asemenea, doi ani petrecuţi cu un medic divorţat, care o iubeşte din depărtare, reticent faţă de lumea show-businessului.

În ultimele şase luni, Dalida trăieşte cu încetinitorul, înregistrând ca un mecanism nişte discuri depăşite, nişte cântece în care nu mai crede. Îi cere lui Orlando să-i menţină vie amintirea, după dispariţie, căci nu se ştie… La capătul puterilor, Dalida îşi întrerupe turneul în Turcia. Întoarsă în Rue d’Orchampt, împreună cu dama de companie, cu depresia, câinele şi somniferele ei, în ciuda prietenilor binevoitori, nu mai suportă patul gol şi tăcerea asurzitoare a nopţii. În ziua de sâmbătă, 2 mai 1987, anularea unei întâlniri galante îi dă brânci spre moarte, înscenată cu mult gust estetic, de parcă n-ar mai fi rămas din ea însăşi decât o imagine de salvat.

Sursa: istoriiregasite.wordpress.com

Povestea poeziei lui Cincinat Pavelescu “Îți mai aduci aminte, Doamnă?”

Povestea poeziei lui Cincinat Pavelescu “Îți mai aduci aminte, Doamnă?” “Eram student în drept la Paris, acum treizeci de ani. Tânăr, încrezător și plin de speranțe, îmi purtam poezia prin saloane, cucerind cu câte un madrigal ori serenadă, răsfățat de prieteni și iubit de femei. Într’un sfârșit de toamnă, o minunată zi parisiană cu irizări albastre peste cupole, poduri și turle de biserici, am pornit să-mi plimb nostalgia în minunea parcului dela Versailles. Căutam prilej de inspirație pentru un poem ce mă frământa de mult. Mă așezai pe o bancă. Începuse să se intunece. Deodată apăru, venind încet din zare pe alee, o siluetă femenină, grațioasă, cu pasul moale, fără de cadență. S’a apropiat și dând ușor din cap m’a întrebat dacă se poate așeza pe aceiaș bancă. Apariția ei neașteptată mă tulburase adânc. Era frumoasă, foarte tânără. O rază de soare întârziată pe fruntea-i albă dădea părului auriu reflexe de cenușă iar ochilor albaștri licăriri de mare. Ea, cea dintâi, a rupt tăcerea. Avea accentul francezilor meridionali. – Sunteți parisian? – Nu, mademoiselle. Mă aflu la Paris doar pentru studii de drept. Sunt totodată un modest poet. Am venit la Versailles ispitit de acest sfârșit de toamnă, cu frunze moarte și alei singuratece. – Atunci sunteți de undeva din provincie? – Nu, domnișoară. Cu mult mai departe. – Străin? – Da. – Din ce țară? – Din România. – Ești român, domnule? izbucni „franțuzoaica” în cea mai perfecta românească, ridicându-se de pe bancă, parcă înpinsă de un resort. – Dar este imposibil! Și eu sunt tot româncă, domnule, studentă în litere la Sorbona. Am rămas încremenit. Întâmplarea era într’adevăr extraordinară. În pustiul parcului de lângă Paris, să se întâlnească într’un sfârșit de toamnă doi oameni, singurii vizitatori rătăciți la întâmplare dintre milioanele de vizitatori ai Parisului și aceștia să fie amândoi români. Pe vremea aceia compatrioții din Franța se puteau număra pe degete. Înserarea ne surprinse pe aceiaș bancă, vorbind ca niște prieteni vechi. Sunt însă sigur că gândurile noastre se încrucișau în vâltoarea acelorași ispite. Sunt sigur că dorințe nemărturisite își făceau loc în mintea ei de fată, ca și în mintea mea năvalnică, tinerească. Apoi complice ne era și noaptea, singurătatea, întâmplarea. Răsărise luna și lumina-i argintie se reflecta misterios pe oglinda lacului ce tremura la fiecare frunză căzută. Am încercat să-i cuprind mâna. Nu s’a împotrivit. M’a lăsat câteva clipe să o mângâi. Era caldă și mătăsoasă. S’a ridicat deodată de pe bancă, spunându-mi hotărât: – E foarte târziu și mă asteaptă gazda. – Ai dreptate. Să plecăm. După o oră trenul ne depunea în gara Parisului. – Când te mai văd? o întrebai plin de speranțe. – Lăsăm întâmplarea să decidă. Astfel cum a făcut minunea de a te găsi în parcul dela Versailles, sunt sigură că te voiu întâlni într’o bună zi și pe străzile Cartierului Latin, pe scările facultății, ori la galeria vreunui teatru. Avea dreptate. Era mai romantică viziunea ei decât dorința mea acuta, nerăbdătoare. Trecură zile, trecurtă luni întregi, și nu am mai văzut-o. Glasul ei grav și cald mă obseda. Mă urmărea lumina ochilor ei albaștri și fruntea de vis. Zădarnic îmi alerga privirea pe bulevarde, prin stații de tramvai și parcuri, zădarnic cercetam figurile trecătorilor grăbiți. Aminitirea ei mă ispitea ca o muzică tulburătoare, ca o simfonie neterminată. Dar în zadar. Fata din grădina Versailles-ului dispăruse pentru totdeauna… La capătul celor trei ani de studii, cu diploma de licență în buzunar, o porneam înapoi către țară. Numit în magistratură într’o comună din județul Muscel, am fost promovat după aceia judecător de ocol la Constanța și, mai târziu, procuror la Buzău. Trecuseră douăzeci de ani dela venirea în țară. Tinerețea rămăsese în urmă, departe. Părul la tâmple încărunțise, iar chelia strălucea întocmai ca acum. Studentul de odinioară devenise domnul rotofei de astăzi, cu monoclu, baston și pretenții. Într’o seară m’am pomenit invitat pe neașteptate în casa administratorului financiar împreună cu câțiva colegi de tribunal. Lume multă, lumină, dans, veselie. În mijlocul tumultului, auzul îmi fu atras de un glas ce îmi părea familiar. Erau niște noi veniți, salutându-se cu gazda. M’am întors curios să-i văd. Un colonel cu soția. S’au făcut prezentările. – Procurorul Cincinat Pavelescu. – Doamna și Domnul Colonel M. Doamna păli subit, lăsând să-i scape o ușoara exclamație de surpriză. Vădit tulburată, în neputința de a se stăpâni, cu fața îmbujorată de emoție, m’a întrebat în franțuzește: – Nu mă recunoști? Oare părul cărunt și ochelarii să mă fi schimbat atât de mult în douăzeci de ani? Adresându-se soțului, îi spuse ascuzându-și cu greu neliniștea: – Știi… îți amintești că ți-am mărturisit… despre întâmplarea aceia atât de bizară dela Versailles. Este domnul… este personajul de care îți povesteam… Colonelul a surâs binevoitor și s’a depărtat discret, lăsându-mă în tovărășia doamnei. Ne-am privit îndelung, mișcați, învinși de povara celei mai grele amintiri: tinerețea. Îmbătrânisem amândoi. Apoi, cu liniștea glasului moale, acelaș ca și pe vremea când îl ascultam înfiorat în înserarea albastră a parcului dela Versailles, mi-a povestit în fraza întretăiate, simple, existența ei de atunci și până acum. Ducea viață liniștită, având trei copii, un soț bun și devotat. Băiatul cel mai mare era student, precum fusesem și noi odinioară, când ne-am cunoscut. Cu păr cărunt, cu fața încă frumoasă, dar lipsită de strălucirea de altă dată, părea o mică burgheză resemnată, privind viața prin lentila ochelarilor, figură episodică desprinsă din romanele cu subiecte provinciale. Când a sfârșit de povestit, boabe mari de lacrimi i se rostogoleau pe obraji. I-am strâns mâinile, am vrut să-i vorbesc, dar nodul din gât nu m’a lăsat să-i spun tot ce gândeam. S’a dus apoi senină, ca după spovedanie, să-și regăsească soțul. M-am strecurat nevăzut de nimeni și am ieșit în stradă. Eram tulburat și aerul nopții îmi făcea bine. Ajuns acasă, în singurătate, am luat condeiul scriind în amintirea celei din parcul dela Versailles, răscolitorul vers al unei tinereți apuse, aceasta superba poezie : Îți mai aduci aminte, Doamnă? Era târziu și era toamnă Și frunzele se’nfiorau Și tremurau în vântul serii ………………………… Ți-aduci aminte și de seara Cu-amurgu’acela violet, Când toamna-și acorda încet Pe frunza-i galbenă, chitara. Pe lac ce’n lună s’argintase Încet o lebădă trecea Și pata-i albă se pierdea În noaptea care se lăsase. …………………………. Era târziu și era toamnă … Îți mai aduci aminte, Doamnă?” La cimitirul Bellu, pe soclul bustului ce împodobește mormântul lui Cincinat Pavelescu, prietenii lui au pus să se graveze în piatră întrebarea unui singur vers atât de drag Maestrului: „Îți mai aduci aminte, Doamnă?” Autor: J. N. Manzatti

A spus cineva că istoria e plictisitoare?!

          Regina Maria I a Angliei şi Irlandei
Mary cea Sângeroasă, prima regină a Angliei este cunoscută mai mult sub porecla de „Bloody Mary” din cauza numeroaselor ruguri dedicate protestanţilor care au ars pe vremea domniei ei .
Însă perioada aceea a fost caracterizată şi de alte evenimente şi multe realizări, dintre care cea mai importantă a fost instituirea dreptului femeilor de a domni.

AMINTIRI DIN ANGLIA SECOLULUI AL XVI-lea

Data viitoare când te speli pe mâini şi nu-ţi place temperatura apei, gândeşte-te la următoarele lucruri din anii 1500 si ...:

- majoritatea oamenilor se căsătoreau în iunie deoarece îşi făceau baia anuală în mai şi încă mai miroseau cât de cât bine în iunie. Totuşi, miresele aveau cu ele un buchet de flori pentru a acoperi eventualul miros. De aici vine obiceiul de a avea un buchet de flori la nuntă.

- baia consta într-o singură cadă mare plină cu apă fierbinte. Bărbatul casei avea privilegiul de a se spăla în apa curată, apoi fiii şi restul bărbaţilor din casă, urmaţi de femei şi în final copiii - ultimii fiind bebeluşii. Între timp, apa devenea atât de murdară încât era posibil să pierzi pe cineva în ea. De unde şi zicala:"Don't throw the baby out with the bath water" ("Nu arunca şi copilul odată cu apa de baie").

- casele aveau acoperişuri înalte şi pufoase de stuf, fără lemn dedesubt. Era singurul loc unde animalele se puteau încălzi, aşa că toţi câinii, pisicile şi alte fiinţe mici (şobolani, gângănii) stăteau acolo. Când ploua devenea murdar şi alunecos şi uneori animalele alunecau şi cădeau de pe acoperiş. De unde zicala: "It's raining cats and dogs" ("Plouă cu câini şi pisici").

- nimic nu împiedica ceva să cadă în casă. Asta era o mare problema în dormitor, unde gândaci şi alte mizerii puteau murdări patul. Deci, un pat cu stâlpi şi un cearşaf pus deasupra oferea ceva protecţie. Aşa au apărut paturile cu baldachin.

- cei bogaţi aveau podele de ardezie care deveneau alunecoase când se udau pe timpul iernii, aşa că împrăştiau paie("thresh" - resturi de la treierat sau pleava) pe jos ca să poată merge. Cu timpul, până în primăvară, paiele se tot adunau până când alunecau afară când se deschidea uşa. Astfel s-a proptit o bucată de lemn la intrare. Aşa a apărut pragul (în engleză se numeşte "threshold", care vine de la "thresh" şi hold" - a ţine, a opri pleava).

- pe atunci se gătea într-un ceaun mare care atârna întotdeauna în bucătărie deasupra focului. În fiecare zi se aprindea focul şi se adăugau ingrediente în ceaun. Oamenii mâncau în general legume şi foarte puţin, sau deloc, carne. Consumau din amestec (tocană, mâncare înăbuşită) la cină şi lăsau restul în oală să se răcească peste noapte, adăugând altceva peste ele a doua zi. Uneori mancarea avea în ea resturi destul de vechi. De unde rima: "Peas porridge hot, peas porridge cold, peas porridge in the pot nine days old" ("Terci de mazăre fierbinte, terci de mazăre rece, terci de mazăre în oală vechi de nouă zile").

- uneori făceau rost de carne de porc, ceea ce îi făcea să se simtă destul de speciali. Când aveau musafiri, atârnau şunca de tavan ca să se dea mari. Era semn de bogăţie că un bărbat "could bring home the bacon" ("era în stare să aducă şunca acasă"). Tăiau puţină ca să împartă oaspeţilor şi apoi stăteau toţi în jurul mesei şi"chewed the fat" ("mestecau grăsimea").

- pâinea era împărţită conform statusului. Muncitorii luau partea arsă de pe fundul pâinii, familia lua mijlocul şi musafirii partea de sus ("upper crust").

- căni de plumb erau folosite pentru a bea bere şi whisky. Combinaţia asta de alcooluri dobora de obicei un om pentru câteva zile. Cineva, care trecea pe drum, îi putea lua drept morţi şi îi pregătea de înmormântare. Erau întinşi pe masa din bucătărie vreo două zile, în timp ce familia adunată în jur mânca, bea şi aştepta să vadă dacă se trezesc. Aşa a apărut obiceiul de "priveghi", care în engleză se traduce "wake" ("to wake up" - "a se trezi").

- Anglia este o ţară veche şi mică, aşa că oamenii începuseră să rămână fără locuri de îngropat. Aşadar dezgropau coşciuge şi duceau oasele la o "casă-de-oase" ("bone-house") şi refoloseau mormintele. Deschizând acele sicrie au observat că unul din 25 aveau urme de zgârieturi pe dinăuntru şi au realizat că unii din acei oameni fuseseră ingropati de vii. Aşa că s-au gândit ca, de atunci încolo, să prindă o sfoară de încheietura mâinii mortului care să treacă prin acoperişul sicriului şi prin pământ până la suprafaţă şi să lege de ea un clopoţel. Cineva a stat de atunci noaptea în cimitir (aşa a fost inventată"graveyard shift" - "tura de noapte in cimitir") să asculte clopoţeii; astfel, oamenii vii erau "salvaţi de clopoţel" ("saved by the bell"), acesta mai fiind numit şi "soneria mortului" ("dead ringer")                                                                                                                                                           

                                       

                                     Elisabeta I, regina a Angliei si Irlandei,

 

este una dintre figurile centrale ale istoriei ultimului mileniu. Domnia sa marcheaza secolul al XVI-lea drept „epoca elisabetana” sau „epoca de aur” a Angliei. Fiind scriitoare si poetesa, regina sustine literatura si artele. In timpul domniei sale se fac remarcate personalitati ca Shakespeare sau Francis Bacon. Tot in aceasta perioada, Francis Drake inconjoara globul pamantesc iar englezii colonizeaza America de Nord.                                                                                

             A spus cineva că istoria e plictisitoare?!

Patru povesti adevarate

Prima poveste

La inceputul celui de-al doilea razboi mondial, cand soarta evreilor din Europa era pecetluita, dar inca mai existau cai de salvare, cateva sute de evrei instariti au cumparat un vapor in scopul de a-si duce familiile in America. Dar aveau nevoie de viza, asa ca s-au adresat ambasadorului SUA de la Londra.
In principiu, nu prezenta nici un obstacol obtinerea vizei, dar el a refuzat. Acei oameni curajosi, determinati sa-si salveze familiile, au plecat la drum pe ocean fara aprobarile necesare.
Cand ambasadorul SUA a aflat, s-a grabit sa instiinteze guvernul american ca se apropie de tarmul tarii o nava cu emigranti ilegali.
Evreii, care reusisera sa scape din pericolele razboiului, s-au trezit la capatul drumului in imposibilitatea de a cobora pe tarm. Lipsiti de noroc, au trebuit sa se reintoarca in Europa devastata de razboi, unde au fost arestati si arsi in lagarele de exterminare.
Cand s-a aflat aceasta, rabinul Londrei s-a dus la ambasadorul SUA in Londra si i-a spus:
- Stimate domn ambasador, faptele tale sunt nedemne nu numai de functia pe care o ai, ci si ca om. De acum inainte, din cauza ca din vina ta s-a petrecut aceasta crima, tu si toti urmasii tai sunt blestemati!
Ambasadorul se numea Joseph Patrick Kennedy, iar despre blestemul familiei Kennedy cred ca toata lumea a auzit.

A doua poveste

Tot la inceputul celui de-al doilea razboi mondial, cand oamenii au inteles soarta evreilor, in Lituania, ambasadorul Japoniei era un om integru, care nu admitea crimele nazistilor si a avut grija de evreii din Europa, acordandu-le viza de intarre in Japonia, de unde puteau pleca oriunde doreau. Astfel a salvat doua mii de evrei.
Cand au aflat nazistii, au ordonat Japoniei, care le era aliata, sa i destituie pe ambasadorul nedisciplinat. Pana la termenul de parasire a functiei mai erau doua saptamani, timp in care s-a lucrat zi si noapte la editarea vizelor, ba chiar au fost luate si ajutoare, echipe suplimentare de lucru, astfel ca au salvat inca multi evrei. Aceasta era o fapta de mare curaj. Inainte de plecarea ambasadorului a venit o delegatie de la Templul din Vilnius pentru a-i multumi.
"Pentru faptele tale de bine pentru poporul evreu, vei fi pomenit vesnic si noi ne vom ruga ca Cel de Sus sa te binecuvanteze si sa-ti rasplateasca tie si urmasilor tai"
Bunul ambasador s-a intors in Japonia si, spre surprinderea lui, nu a fost pedepsit, ci doar concediat, cu pensia anulata. Pentru a-si ocroti familia, a deschis un mic atelier de reparatii masini.
Acest atelier se numea Mitzubishi.

A treia poveste

In centrul orasului Kiev, in Ukraina, se inalta statuia in memoria conducatorului national atotputernic Bogdan Hmelniţchi (Khmelnytsky). Este infatisat calare pe calul sau frumos, cu mana dreapta tinand sceptrul, simbol al puterii invincibile a Ukrainei.
Hmelniţchi (1595-1657, fost hatman lituanian, polonez crestinat si aliat cu cazacii) este mandria ukrainenilor si toti vizitatorii se minuneaza de frumusetea statuii marelui conducator. Dar putin stiu ca el era antisemit salbatic, care are la activ multe pogromuri si incendieri de asezari pasnice de evrei nevinovati. Nu au fost crutati nici copiii, nici femeile. Acestea sunt dovedite istoric. Multa cruzime si amar. Bogdan Hmelniţchi era blestemat de catre evrei pe pamantul Ukrainei. Intr-una dintre asezarile in care mercenarii lui cazaci au dezlantuit focurile iadului, au omorat, au siluit, au jefuit, au fost stransi tineri si tinere in sinagoga asezarii si i-au dat foc cu oamenii inauntru. Din asezare a ramas numai numele. Bogdan a murit din accident cerebral, a fost inmormantat in Subotiv, in biserica ancestrala, alaturi de fiul sau Tymish. Bogdan a avut numai un fiu, fara alti urmasi. Un nobil polonez a cucerit Subotiv si a ordonat deshumarea si dezonorarea lui Bogdan si a fiului sau Tymish, asa ca nu au ramas urmele lor pamantesti nicaieri.
Dar dupa sute de ani a venit si pedeapsa adevarata, caci asezarea se numea Cernobil, iar centrala atomica nr. 4 a fost construita exact pe locul fostului templu.

A patra poveste

Spitalul Brâncovenesc nu ar fi existat fără însufleţirea nobilă a Saftei Brâncoveanu, soţia Banului Grigore Basarab Brâncoveanu, care a dorit ca instituţia să fie operă de binefacere.
Însă, după 150 de ani de istorie, spitalul situat în centrul istoric al Bucureştiului a fost dărâmat, căci nu era inclus în planurile urbanistice ale lui Ceauşescu.
Safta Brâncoveanu a comandat o inscripţie în marmură pe care a aşezat-o în bisericuţa din curtea spitalului. Inscripţia, care se află acum la Curtea Veche, contine la final un blestem care cere Divinitatii ca cel care se va atinge de ctitorie, adica de spital, sa fie omorat de cei din neamul sau intr-o zi de sarbatoare.
Ceauşescu a daramat spitalul si biserica in 1984. A ramas doar inscriptia.
In 1989, Ceausescu a fost omorat de cei de un neam cu el chiar de Craciun.
Blestemul spune aşa: "Se face acest spital pentru săraci şi de moarte năpraznică în zi de Crăciun să moară cel care se va atinge de acest spital".

postat 1 ian. 2015, 14:25 de Salvati Turda

Marlene Dietrich: legenda unei sexualităţi cu parfum masculin

Născută pe 27 decembrie 1901 în Schöneberg, care azi este un district al Berlinului, Marie Mag­dalene Dietrich era fiica lui Erich Otto, un locote­nent de poliţie, şi a Wilhelminei, fiica unui bogat negustor de ceasuri. Şi interesant este că viitoa­rea divă şi-a trasat cadrul în care ar fi trebuit să-şi trăiască viaţa personală înainte de-a deveni cele­bră: la 22 de ani, pe când se lupta fără prea mare succes să se afirme în filmele nemţeşti, Marlene era deja căsătorită cu Rudolf Sieber, un asistent de producţie care-i va rămâne toată viaţa alături. Iar un an mai târziu, cei doi o aveau deja pe fii­ca lor, Maria. Din acel punct, Marlene şi-a pro­iectat o viaţă dublă: nimic nu avea să zdruncine legătura ei cu Rudolf, la fel cum nimic nu avea să împiedice căutarea paralelă a pasiunii în braţele VIP-urilor hollywoodiene de orice sex. Căci da, Marlene a experimentat plăcerile carnale şi cu bărbaţi, şi cu femei. Mai mult decât atât, i-a plăcut să trăiască sexul ca putere, să exerseze seducţia ca armă şi ar fi mers până la extrem cu arsenalul ei, schimbând chiar istoria lumii! Aşadar, o căsni­cie deschisă cea cu Rudi, de neconceput pentru acele vremuri, care avea, totuşi, să facă victime şi să lase cicatrice în sufletul fiicei lor, Maria.

Forţa imaginii pe care avea s-o impună Dietrichîn lume doar câţiva ani mai târziu avea să le domi­ne tuturor viaţa. Lansarea ei pe firmament s-a pro­dus odată cu filmul „Blue Angel“, din 1930, în care Marlene o interpreta pe Lola Lola, o artistă de ca­baret – în regia lui Josef von Sternberg. El a rămas în istoria cinematografiei ca fiind descoperitorul lui Dietrich şi cel care avea să-i traseze liniile ima­ginii de sex simbol, după ce a dus-o la Hollywood,unde a realizat încă şase filme cu ea: „Morocco“, în care interpreta din nou o artistă de cabaret, „Dishonored“, unde juca o spioancă ce îşi trădează ţara, „Shanghai Express“, cu rolul unei prostituate, „Blonde Venus“, „The Scarlet Empress“ şi „The De­vil Is A Woman“. Mai toate roluri de femei fatale, cu care Dietrich s-a hrănit până la identificare. Iar cel dintâi personaj, Lola Lola, o femeie dezinhibată, care-şi alegea bărbaţii, îşi câştiga singură existenţa şi pentru care sexul era o provocare – aceasta avea să fie pielea din care Dietrich nu a mai ştiut să iasă nici în viaţa personală…

Numărul amanţilor despre care se spune că i-a avut la Hollywood e prea mare ca să-l iei în serios. Dar e limpede că, departe de Rudolf Sieber, Dietrich nu stătea degeaba la Hollywood. Cu fai­moasa ei pereche de picioare splendide şi chipul acela cu pomeţi atât de îndrăzneţi şi sprâncene desenate nervos cu dermatograf, Marlene făcea victimă după victimă. Şi căuta cu ardoare pri­etenia oamenilor importanţi ai vremii şi porţile de intrare în cele mai selecte cercuri. Devenise o apropiată a lui Ernest Hemingway, dar şi a lui Sir Alex Fleming, inventatorul penicilinei, ba chiar şi a familiei regale britanice. Şi nu o dată Marlene s-a gândit să-şi folosească frumuseţea pentru a se implica în chestiuni politice. „Glamourul în­seamnă siguranţă de sine“, spunea ea. „Înseamnă că ştii că eşti bine din toate punctele de vedere, şi mental, şi fizic, şi că poţi face faţă oricărei si­tuaţii.“ Aşa se face că, atunci când a aflat că Re­gele Eduard al VIII-lea vrea să abdice pentru a se însura cu Wallis Simpson, femeia pe care ea o descria ca „o casnică ternă, fără sâni“, Marlene a luat foc. Şi a început să ţeasă un plan pentru a-l despărţi pe Rege de iubita sa. Un plan pe care i l-a împărtăşit chiar amantului său de la acea vreme, Douglas Fairbanks Jr. „Era pregătită să-l seducă şi să-i arate că Wallis nu e singura femeie din lume“, a povestit Fairbanks. „Planul ei îndrăzneţ l-a pus la cale în apartamentul său de la Claridge’s. Mi-a spus: «Îl voi face s-o uite. Trebuie doar să mă îm­băiez şi să aleg parfumul potrivit!». Şi pe măsură ce rostea aceste cuvinte, şi-a scos hainele şi s-a îndreptat languros spre sala de baie.“ Când Fair­banks s-a arătat gelos, Dietrich i-a replicat: „Oh, dar iubitule, nu fi de modă veche. O facem pentru Anglia, ţara pe care amândoi o iubim. Şi pentru care sunt necesare nişte sacrificii.“

Planul nu s-a concretizat, însă n-a fost ultima dată când diva a ţesut intrigi la nivel înalt. A fost la un pas de-a se „sacrifica“ şi pentru ţara ei natală, Germania, atunci când nazismul devenise o plagă ce ameninţa omenirea, în toiul războiului mondi­al. Căci dacă cei mai conservatori îi pot reproşa o prea mare aplecare spre plăcerile trupeşti, Dietri­ch a avut, în schimb, puterea de-a se opune Reic­hului în cele mai cumplite vremuri. Şi dacă Coco Chanel a cedat de dragul luxului, acceptând con­cubinajul cu un general german pentru a se putea bucura în continuare de confortul de la Ritzul pa­rizian în vremea războiului, Dietrich, în schimb, a refuzat vehement ofertele naziştilor de-a părăsi Hollywoodul şi de-a veni să facă filme exclusiv în Germania, fiind din acel moment considerată o trădătoare. Şi a mers până într-acolo încât să viseze că ea ar putea să-l asasineze pe Hitler. Tot cu un plan, desigur, conform căruia ar fi acceptat să facă un singur film în Germania, cu condiţia de-a fi lăsată o noapte singură cu Fuhrerul. „Aş putea să mă prefac că-i destăinui ce simt pentru el, spunându-i că sunt nebuneşte îndrăgostită de el. Am auzit că Hitler mă place şi sunt convinsă că va accepta întrevederea“, i-a explicat Dietrich lui Fairbanks, conform mărturisirilor acestuia, adău­gând că va lua la ea doar un ac de păr otrăvit ca armă a crimei. „Din fericire, n-a mers mai departe cu planul, dar era o femeie foarte curajoasă şi sunt sigur că şi-ar fi riscat viaţa dacă ar fi ştiut că are şanse de reuşită în acest complot“, a mai povestit Douglas. De menţionat că versiunea lui Douglas e privită de unii ca fiind o născocire pentru a spăla imaginea unei Marlene pe care anumite voci au considerat-o spion nazist în timpul războiului.

Politica era, însă, pentru ea doar un fascinant joc al puterii. Legăturile ei cu patos s-au desfăşurat, în schimb, tot pe tărâm hollywoodian. Printre iubiţii ei faimoşi s-au numărat Jean Gabin, cu care a trăit o dragoste legendară de şase ani, din 1941 în 1947, dar şi John Wayne, cu care a avut un amor torid şi secret vreme de trei ani – căci John era însurat şi avea patru copii. Cei doi actori au şi făcut trei filme împreună şi, conform biografiei scrise de Scott Ey­man, „The Life and Legend“, Wayne ar fi adorat-o pe Marlene. Însă ea, oricât de departe ar fi dus lu­crurile, a lăsat mereu de înţeles că niciodată n-ar fi divorţat de Rudi. Chiar şi atunci când aventura cu un alt actor celebru, James Stewart, a lăsat-o însărcinată. „El era foarte rece. Niciodată nu mi-a spus că mă iubeşte sau alte lucruri tandre. O fe­meie aşteaptă să i se spună lucrurile astea, chiar dacă vin dintr-o perfectă nesinceritate. Apoi, când am descoperit că sunt gravidă şi i-am spus, a fost şocat. Mi-a spus: «Dumnezeule, şi ce-o să faci?». Am remarcat că pentru el era doar problema mea, nu a noastră“, a povestit actriţa care a susţinut că sarcina a fost, de fapt, o alarmă falsă – în vreme ce alţi apropiaţi spun că ar fi făcut avort.

Desigur, din panoplia ei n-au lipsit nici Joseph Kennedy – despre care spunea că era zgârcit şi că nu-i dăruise nici măcar o eşarfă cadou – dar nici fiul acestuia, preşedintele american J.F.K., cu care a avut o aventură de o noapte pe când ea avea 60 de ani, iar el 44. În toată această vreme, soţul ei, Rudi, păstra permanent legătura cu ea şi îşi îm­părţea viaţa, la rândul său, cu o amantă, Tama­ra – o prezenţă ce primise acceptul lui Marlene până într-acolo încât o trimitea adesea pe fiica ei, Maria, să stea în grija celor doi. Un aranjament confortabil pentru actriţă, care în felul acesta se simţea mai puţin vinovată. Şi care se asigura, în acelaşi timp, că legătura ei spirituală cu Rudi ră­mâne intactă, păstrând o asiduă corespondenţă cu el, în care îi împărtăşea cu lux de amănunte aventurile ei. Ştia foarte bine că frumuseţea ei va păli la un moment dat şi că atunci va dori să-şi trăiască bătrâneţile tot cu Rudi, cel pe care-l ve­dea jumătatea ei. Şi ştia că sentimentul e reciproc: „Tamara n-ar fi avut cum să fie iubirea cea mare a lui Rudi pentru că locul acela era deja ocupat de mine“, a spus ea, la un moment dat.

Spectator mut, dar foarte afectat, în tot acest tablou, a fost, desigur, fiica ei, Maria. Iar despre drama ei trăită în sânul unei familii neconvenţi­onale lumea a aflat cu stupoare când şi-a lansat propria carte. Simplul fapt că propriul ei copil o numeşte neîncetat în acest volum doar „Dietrich“ spune multe despre legătura lor: obsedată de pro­pria imagine, actriţa nu încetase să fie divă nici în faţa fiicei sale. „Eu am fost produsul ei. Am fost ca o foaie albă de hârtie pe care s-a tipărit doar ce spunea Dietrich, doar ce gândea Dietrich. Eram creaţia ei, îi aparţineam, aşa că-mi vorbea de par­că îşi vorbea ei însăşi“, scrie Maria, care i-a servit în anii ei de glorie la Hollywood ca asistentă şi confidentă. Şi nu e de mirare că în urma acestei experienţe lipsite de tandreţe maternă, Maria de­scrie întreaga situaţie în care a crescut şi s-a for­mat în tuşe foarte dure. „Tatăl meu a fost un om slab, care s-a făcut important doar fiind soţul lui Dietrich vreme de 50 de ani şi trăind cu o aman­tă, în vreme ce Dietrich căuta amorul cu A mare“, adaugă Maria, menţionând o listă impresionantă de nume cu care mama ei a avut aventuri, printre care şi Yul Brynner, Maurice Chevalier, Frank Si­natra, dar şi Edith Piaf.

Desigur, Maria Riva ar putea fi acuzată prin aceste dezvăluiri că a distorsionat imaginea mamei sale din prea multă suferinţă pentru că nu a avut o mamă adevărată. Şi se prea poate ca destăinuirile ei din carte să fie mai mult decât ceea ce s-a întâmplat în realitate. Două lucruri şochează, însă, cititorul în căutarea rădăcinii acestei suferinţe. Riva spune că la 13 ani, a fost violată de o guvernantă lesbiană – iar vina, con­sideră ea, a purtat-o în întregime Dietrich, pentru că a acceptat o astfel de angajată care să-i poarte de grijă propriului copil. Cel de-al doilea: Tama­ra, amanta tatălui ei, care-i devenise extrem de apropiată (probabil mult mai aproape de ideea de mamă după care tânjea) a ajuns, finalmente, să se interneze la psihiatrie, din cauza durerii provoca­te de Marlene, care n-a vrut să renunţe niciodată la Rudi. Iar la clinica unde a fost internată, Tami a fost ucisă de una dintre paciente. Un sfârşit a cărui vină, spune Maria, a purtat-o în întregime tot Dietrich!

Dar fiecare lucru are preţul său. Iar dacă Mar­lene a reuşit să-şi înscrie cu litere de aur nume­le în istoria cinematografiei – dar şi a iubirii – la momentul real al retragerii, după ce şi-a încheiat turneele de cabaret, viaţa i-a cerut la schimb un preţ foarte scump. În 1976, mult iubitul ei Rudi a murit. Şi tot visul ei de a-şi trăi bătrâneţile linişti­te alături de el s-a năruit într-o clipă. Despre pier­derea lui Rudi, Marlene a recunoscut că a fost tra­gedia vieţii ei, din acel moment ducându-şi restul anilor într-o abandonare totală în apartamentul ei din Paris – unde ajunsese, după descrierile Ma­riei, într-o stare jalnică, printre sticle de alcool, refuzând adesea să i se schimbe şi cearceafurile. „Dietrich a fost o femeie inteligentă, foarte dis­ciplinată şi extraordinar de frumoasă. Dar a fost consumată de acest simţ germanic sau teutonic al datoriei de a-şi menţine neatinsă legenda, până când această datorie a sufocat orice alt aspect al vieţii ei. Asta cred că a fost tragedia ei. La fel cum tragic cred că a fost şi faptul că, în realitate, ea n-a ştiut să iubească. Deşi ea credea că a inventat dragostea!“, concluzionează Riva, atât de amar.

Marlene Dietrich - Lili Marlene

https://youtu.be/RDQnfF6-j48?list=RDRDQnfF6-j48&t=16

Filmele lui Marlene Dietrich
„Morocco“ (1930)
„The Blue Angel“ (1930)
„Dishonored“ (1931)
„Blonde Venus“ (1932)
„Shanghai Express“ (1932)
„Desire“ (1936)
„Knight Without Armor“ (1937)
„The Scarlet Empress“ (1934)
„A Foreign Affair“ (1948)
„Witness for the Prosecution" (1957)"Touch of Evil" (1958)"Just a Gigolo" (1978)

Sursa: OKMAGAZINE.RO