Viginia Zeani si Angela Gheorghiu,doua femei splendide,
si care,pe langa celebritatea pe care fiecare si-au construit-o,au mai construit o prietenie atat de frumoasa....
Virginia
Zeani, care a împlinit 87 de ani, povesteşte cum a părăsit
România în 1947 şi cum a devenit prim-solistă a Operei din Roma. Soprana
este cea care l-a descoperit pe Luciano Pavarotti, „un tânăr înalt şi
firav".
Când
am sunat-o pe Virginia Zeani, una dintre cele mai cunoscute soprane ale
secolului XX, pentru acest interviu, în America era ora 10 dimineaţa.
Abia se trezise şi-şi bea cafeaua în casa din Florida. De când e văduvă,
iar fiul său s-a căsătorit şi s-a stabilit în Italia, trăieşte singură
pe coasta însorită a Atlanticului, alături de câinele de companie, un
bichon frise de culoare albă. A fost colegă de generaţie cu Maria Callas
şi are un destin de film. În 2009, Sever Voinescu i-a dedicat o carte:
„Canta che ti passa"/„Cântă, că-ţi trece!". La 87 de ani, Virginia Zeani
îşi ascunde cochet înţelepciunea anilor sub un ton adolescentin:
„Trebuie să ştim să ne manevrăm singuri destinul, fără a simţi pedeapsa
care ne aşteaptă după moarte. Să ştim să iubim şi să avem milă. Viaţa nu
e numai a
noastră, ci şi a persoanelor din jur care ne iubesc", spune, şi râde
des -„la cât am plâns în viaţă". De-a lungul celor peste 30 de ani de
carieră a cântat mai bine de 70 de roluri şi n-a anulat decât două
reprezentații.
Citeam în cartea scrisă de Sever Voinescu că în fiecare dimineaţă vă beţi cafeaua pe marginea piscinei.
Să
ştiţi că mai schimb ritualul. În viaţă trebuie să te reînnoieşti.
Frumos este şi când apune soarele. Privesc cerul şi am impresia că viaţa
este eternă. Mă gândesc: „Trebuie că acum sunt în Purgatoriu şi am să
ajung şi-n Rai, sper, cât mai târziu!". (Râde)
Vi
s-a povestit că la naştere urlaţi atât de tare încât moaşa v-a dat să
mâncaţi nişte zahăr pe care presărase câţiva stropi de cafea. Credeţi că
de atunci vă place cafeaua?
Important
este că am supravieţuit acestui gust incredibil! (Râde) A fost riscant
pentru că eram născută doar de o oră, două... N-am aflat la ce oră m-am
născut exact, în casă nu exista un ceas. Mi s-a povestit doar că era
întuneric afară. Am crezut mereu în destin, cel pe care ni-l construim
zi de zi, cu inteligenţă şi cu voinţa de a trăi.
Era
21 octombrie 1925 când v-aţi născut, la Solovăstru, în judeţul Mureş.
Şi, într-o zi, v-aţi urcat pe un vapor spre Italia, unde aveaţi să
deveniţi una dintre marile soprane ale secolului XX. Ce vă mai amintiţi
despre momentul plecării?
Teroarea!
(Râde) Eram însă, în acelaşi timp, animată şi de speranţă. Studiasem
enorm. La vârsta de 20 de ani ştiam deja patru opere pe dinafară. Vezi,
m-am pregătit toată viaţa să fiu cântăreaţă, dar n-am ştiut cum se va
întâmpla. Şi, dintr-o-dată, cu ajutorul mai multor persoane din România,
am reuşit să plec. Îmi amintesc că doctorul Draia, apropiat al lui
Petru Groza, m-a ajutat atunci să obţin 500 de dolari de la bancă. N-am
mai avut ocazia să-i mulţumesc pentru că nu l-am mai găsit nicăieri,
şi-au trecut 65 de ani... Am plecat spre Napoli din Portul Constanţa, în
februarie 1947, cu un paşaport de la Regele Mihai.
Vorbeaţi
despre destin. Suferiţi de o bronşită cronică: practic, una dintre
marile voci ale lumii, la începutul carierei, tuşea cu sânge.
De multe ori am reuşit să cânt bolnavă... Am o şcoală vocală specială.
Dar ce v-a ajutat să depăşiţi boala? Vocea a fost mai puternică decât orice.
Puteam
să fiu oricât de răguşită, dar când cântam ceva, vocea se schimba. Ca
acum, când vorbim. Aaaaaa... (n.r. - vocea urcă şi se subţiază în timp
ce soprana ia o notă şi se aude limpede, deşi dialogul e purtat la
telefon). Această depăşire, această reuşită este rezultatul unui prost
obicei: să cânţi aproape fără oprire! (Râde) În timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, în 1945, un soldat rus a venit la noi acasă,
noaptea. Sute de femei fuseseră violate, rănite sau omorâte. Mama m-a
ajutat să ies pe o fereastră şi să fug. M-am ascuns într-un lan de
porumb şi am stat trei-patru ore cu pieptul lipit de pământul rece. Am
făcut atunci nişte complicaţii şi am stat trei luni în pat fără să
vorbesc.
Şi, 30 de ani mai târziu, aţi fost nevoită să vă puneţi ochelari, după o noapte îngrozitoare, înainte de a vă înmormânta tatăl.
Părinţii
mei plecaseră spre România, cum obişnuiau, ca să-şi revadă prietenii.
Era o seară de august, în 1971, cântam „Aida", în aer liber, la Roma,
când am primit o telegramă de la Vârşeţ, din Serbia: părinţii se află în
spital, răniţi. Făcuseră un accident de maşină pe drum. Dimineaţă am
luat un avion, am plecat la Belgrad şi de-acolo am luat un taxi până la
Vârşeţ. Am reuşit să-l văd pe tata. Era grav rănit, dar doctorii nu
mi-au spus nimic în acea seară. Am reuşit să vorbesc cu el. Şi acum îmi
vine să plâng, amintindu-mi cuvintele lui: „Scumpa tatii, tu ne-ai
dăruit un paradis şi noi îţi oferim acest infern!". A doua zi plănuiam
să-l duc la spital în Italia. La 7 dimineaţa, când m-am dus la el, deja
era în comă şi, în câteva minute, a murit. A urmat o luptă cu regimul
Ceauşescu,
ca să obţin toate aprobările pentru a-l îngropa în ţară. Iar peste zece
zile aveam o nouă premieră în Italia, la care nu puteam să renunţ. Am
plâns atât de mult în noaptea de dinaintea înmormântării încât, a doua
zi, nu mai puteam vedea.
Regimul Ceauşescu v-a făcut şi altfel de probleme?
Timp
de 16 ani n-am avut cum să-mi văd părinţii. Abia în decembrie 1962 am
întâlnit pe cineva la Londra care, în schimbul unor sume de bani, mi-a
adus părinţii în Italia.
Interpretarea rolului Violetta Valéry din „La Traviata" de Verdi e legendară. V-a fost greu să vă diferenţiaţi de Maria Callas?
Am
muncit şi nu mi-a plăcut să am „divisme". Nu că aş condamna pe alţii
care au făcut altfel... Maria Callas simţea nevoia să aibă scandaluri.
Şi-atunci, cred că fără să vrea, a dus o viaţă foarte tristă, a murit la
53 de ani... Fiecare soprană e diferită în Violetta Valéry. E ca o
căsnicie cu Verdi, niciuna nu poate fi la fel. Eu l-am interpretat pe
Verdi cu sensibilitatea mea, într-o cheie foarte romantică, întrucât
sunt o mare romantică! Am interpretat rolul timp de 29 de ani şi nu m-am
plictisit niciodată. Am căzut atât de mult, la sfârşitul operei, când
personajul moare, încât artrita pe care o am acum e de la cât de mult am
murit în „La Traviata!". (Râde)
I-aţi avut parteneri şi pe Domingo, şi pe Pavarotti. Care dintre ei vă era mai drag ca om?
De
Pavarotti mă leagă foarte multe! În 1956 cântam „La Traviata" cu
Alfredo Krauss. Şi în cor cine credeţi că era? Tatăl lui Pavarotti. A
venit la mine: „Am un băiat, are 20 de ani şi o frumuseţe de voce. Vreţi
să-l ascultaţi?". Pe atunci, Pavarotti era un tânăr înalt, firav...
După şase ani, a cântat cu mine în prima lui „La Traviata". Şi cu
Domingo m-am înţeles bine. Foarte mult am cântat, însă, cu marele tenor
Beniamino Gigli. Am debutat cu el în 1951, eu aveam 24 de ani, el, 62.
Şi când reuşea să mă îmbrăţişeze pe scenă îmi şoptea: „Nu prea pot s-o
fac bine fiindcă ne despart 40 de ani şi 40 de kilograme!". (Râde)
Când aţi ascultat prima dată operă live şi cât v-a emoţionat?
Aveam
nouă ani. Un văr care studia conservatorul m-a dus să văd „Madama
Butterfly". Am plâns toată seara. Când am ajuns acasă i-am spus mamei:
„Uite, eu am să devin cântăreaţă de operă!". Mi-a răspuns: „Fii
serioasă!".
Dacă ar fi să folosiţi un cuvânt care vă caracterizează şi cu care v-ar plăcea să rămână oamenii în minte, ce-aţi alege?
Pot cu mai multe cuvinte? „Am făcut ce-am iubit!".
Carte de vizită
Data şi locul naşterii: 21 octombrie 1925, la Solovăstru (jud. Mureş)
Stare civilă: A fost căsătorită cu celebrul bas italian Nicola Rossi-Lemeni, împreună cu care are un fiu.
Studiile şi cariera:
A studiat literatura şi filosofia la Universitatea din Bucureşti şi a luat lecţii de canto cu Lucia Anghel.
Mai
târziu a studiat cu celebra soprană Lydia Lipkowska şi cu Aureliano
Pertile, solistul preferat al dirijorului Arturo Toscanini.
A
debutat în 1955 la Opera din Roma, unde a fost, timp de două decenii,
prim-solistă. A urcat pe cele mai mari scene ale lumii, fiind
supranumită „L'assoluta".
Bună
prietenă cu regizorul Federico Fellini, Virginia Zeani i-a avut ca
parteneri pe cei mai cunoscuţi tenori ai secolului XX: Beniamino Gigli,
Ferruccio Tagliavini, Luciano Pavarotti, Plácido Domingo.
În
Statele Unite, unde a predat master class-uri la prestigioasa Indiana
University din Bloomington l-a avut ca elev pe Andrea Bocelli. Locuieşte în: Florida (SUA)
Sa nu uitam sa ne iubim adevaratii artisti,sa fim mandrii de ei si sa-i respectam !
Sursa: adevarul.ro
