Marlene Dietrich: legenda unei sexualităţi cu parfum masculin

Născută pe 27 decembrie 1901 în Schöneberg, care azi este un district al Berlinului, Marie Mag­dalene Dietrich era fiica lui Erich Otto, un locote­nent de poliţie, şi a Wilhelminei, fiica unui bogat negustor de ceasuri. Şi interesant este că viitoa­rea divă şi-a trasat cadrul în care ar fi trebuit să-şi trăiască viaţa personală înainte de-a deveni cele­bră: la 22 de ani, pe când se lupta fără prea mare succes să se afirme în filmele nemţeşti, Marlene era deja căsătorită cu Rudolf Sieber, un asistent de producţie care-i va rămâne toată viaţa alături. Iar un an mai târziu, cei doi o aveau deja pe fii­ca lor, Maria. Din acel punct, Marlene şi-a pro­iectat o viaţă dublă: nimic nu avea să zdruncine legătura ei cu Rudolf, la fel cum nimic nu avea să împiedice căutarea paralelă a pasiunii în braţele VIP-urilor hollywoodiene de orice sex. Căci da, Marlene a experimentat plăcerile carnale şi cu bărbaţi, şi cu femei. Mai mult decât atât, i-a plăcut să trăiască sexul ca putere, să exerseze seducţia ca armă şi ar fi mers până la extrem cu arsenalul ei, schimbând chiar istoria lumii! Aşadar, o căsni­cie deschisă cea cu Rudi, de neconceput pentru acele vremuri, care avea, totuşi, să facă victime şi să lase cicatrice în sufletul fiicei lor, Maria.

Forţa imaginii pe care avea s-o impună Dietrichîn lume doar câţiva ani mai târziu avea să le domi­ne tuturor viaţa. Lansarea ei pe firmament s-a pro­dus odată cu filmul „Blue Angel“, din 1930, în care Marlene o interpreta pe Lola Lola, o artistă de ca­baret – în regia lui Josef von Sternberg. El a rămas în istoria cinematografiei ca fiind descoperitorul lui Dietrich şi cel care avea să-i traseze liniile ima­ginii de sex simbol, după ce a dus-o la Hollywood,unde a realizat încă şase filme cu ea: „Morocco“, în care interpreta din nou o artistă de cabaret, „Dishonored“, unde juca o spioancă ce îşi trădează ţara, „Shanghai Express“, cu rolul unei prostituate, „Blonde Venus“, „The Scarlet Empress“ şi „The De­vil Is A Woman“. Mai toate roluri de femei fatale, cu care Dietrich s-a hrănit până la identificare. Iar cel dintâi personaj, Lola Lola, o femeie dezinhibată, care-şi alegea bărbaţii, îşi câştiga singură existenţa şi pentru care sexul era o provocare – aceasta avea să fie pielea din care Dietrich nu a mai ştiut să iasă nici în viaţa personală…

Numărul amanţilor despre care se spune că i-a avut la Hollywood e prea mare ca să-l iei în serios. Dar e limpede că, departe de Rudolf Sieber, Dietrich nu stătea degeaba la Hollywood. Cu fai­moasa ei pereche de picioare splendide şi chipul acela cu pomeţi atât de îndrăzneţi şi sprâncene desenate nervos cu dermatograf, Marlene făcea victimă după victimă. Şi căuta cu ardoare pri­etenia oamenilor importanţi ai vremii şi porţile de intrare în cele mai selecte cercuri. Devenise o apropiată a lui Ernest Hemingway, dar şi a lui Sir Alex Fleming, inventatorul penicilinei, ba chiar şi a familiei regale britanice. Şi nu o dată Marlene s-a gândit să-şi folosească frumuseţea pentru a se implica în chestiuni politice. „Glamourul în­seamnă siguranţă de sine“, spunea ea. „Înseamnă că ştii că eşti bine din toate punctele de vedere, şi mental, şi fizic, şi că poţi face faţă oricărei si­tuaţii.“ Aşa se face că, atunci când a aflat că Re­gele Eduard al VIII-lea vrea să abdice pentru a se însura cu Wallis Simpson, femeia pe care ea o descria ca „o casnică ternă, fără sâni“, Marlene a luat foc. Şi a început să ţeasă un plan pentru a-l despărţi pe Rege de iubita sa. Un plan pe care i l-a împărtăşit chiar amantului său de la acea vreme, Douglas Fairbanks Jr. „Era pregătită să-l seducă şi să-i arate că Wallis nu e singura femeie din lume“, a povestit Fairbanks. „Planul ei îndrăzneţ l-a pus la cale în apartamentul său de la Claridge’s. Mi-a spus: «Îl voi face s-o uite. Trebuie doar să mă îm­băiez şi să aleg parfumul potrivit!». Şi pe măsură ce rostea aceste cuvinte, şi-a scos hainele şi s-a îndreptat languros spre sala de baie.“ Când Fair­banks s-a arătat gelos, Dietrich i-a replicat: „Oh, dar iubitule, nu fi de modă veche. O facem pentru Anglia, ţara pe care amândoi o iubim. Şi pentru care sunt necesare nişte sacrificii.“

Planul nu s-a concretizat, însă n-a fost ultima dată când diva a ţesut intrigi la nivel înalt. A fost la un pas de-a se „sacrifica“ şi pentru ţara ei natală, Germania, atunci când nazismul devenise o plagă ce ameninţa omenirea, în toiul războiului mondi­al. Căci dacă cei mai conservatori îi pot reproşa o prea mare aplecare spre plăcerile trupeşti, Dietri­ch a avut, în schimb, puterea de-a se opune Reic­hului în cele mai cumplite vremuri. Şi dacă Coco Chanel a cedat de dragul luxului, acceptând con­cubinajul cu un general german pentru a se putea bucura în continuare de confortul de la Ritzul pa­rizian în vremea războiului, Dietrich, în schimb, a refuzat vehement ofertele naziştilor de-a părăsi Hollywoodul şi de-a veni să facă filme exclusiv în Germania, fiind din acel moment considerată o trădătoare. Şi a mers până într-acolo încât să viseze că ea ar putea să-l asasineze pe Hitler. Tot cu un plan, desigur, conform căruia ar fi acceptat să facă un singur film în Germania, cu condiţia de-a fi lăsată o noapte singură cu Fuhrerul. „Aş putea să mă prefac că-i destăinui ce simt pentru el, spunându-i că sunt nebuneşte îndrăgostită de el. Am auzit că Hitler mă place şi sunt convinsă că va accepta întrevederea“, i-a explicat Dietrich lui Fairbanks, conform mărturisirilor acestuia, adău­gând că va lua la ea doar un ac de păr otrăvit ca armă a crimei. „Din fericire, n-a mers mai departe cu planul, dar era o femeie foarte curajoasă şi sunt sigur că şi-ar fi riscat viaţa dacă ar fi ştiut că are şanse de reuşită în acest complot“, a mai povestit Douglas. De menţionat că versiunea lui Douglas e privită de unii ca fiind o născocire pentru a spăla imaginea unei Marlene pe care anumite voci au considerat-o spion nazist în timpul războiului.

Politica era, însă, pentru ea doar un fascinant joc al puterii. Legăturile ei cu patos s-au desfăşurat, în schimb, tot pe tărâm hollywoodian. Printre iubiţii ei faimoşi s-au numărat Jean Gabin, cu care a trăit o dragoste legendară de şase ani, din 1941 în 1947, dar şi John Wayne, cu care a avut un amor torid şi secret vreme de trei ani – căci John era însurat şi avea patru copii. Cei doi actori au şi făcut trei filme împreună şi, conform biografiei scrise de Scott Ey­man, „The Life and Legend“, Wayne ar fi adorat-o pe Marlene. Însă ea, oricât de departe ar fi dus lu­crurile, a lăsat mereu de înţeles că niciodată n-ar fi divorţat de Rudi. Chiar şi atunci când aventura cu un alt actor celebru, James Stewart, a lăsat-o însărcinată. „El era foarte rece. Niciodată nu mi-a spus că mă iubeşte sau alte lucruri tandre. O fe­meie aşteaptă să i se spună lucrurile astea, chiar dacă vin dintr-o perfectă nesinceritate. Apoi, când am descoperit că sunt gravidă şi i-am spus, a fost şocat. Mi-a spus: «Dumnezeule, şi ce-o să faci?». Am remarcat că pentru el era doar problema mea, nu a noastră“, a povestit actriţa care a susţinut că sarcina a fost, de fapt, o alarmă falsă – în vreme ce alţi apropiaţi spun că ar fi făcut avort.

Desigur, din panoplia ei n-au lipsit nici Joseph Kennedy – despre care spunea că era zgârcit şi că nu-i dăruise nici măcar o eşarfă cadou – dar nici fiul acestuia, preşedintele american J.F.K., cu care a avut o aventură de o noapte pe când ea avea 60 de ani, iar el 44. În toată această vreme, soţul ei, Rudi, păstra permanent legătura cu ea şi îşi îm­părţea viaţa, la rândul său, cu o amantă, Tama­ra – o prezenţă ce primise acceptul lui Marlene până într-acolo încât o trimitea adesea pe fiica ei, Maria, să stea în grija celor doi. Un aranjament confortabil pentru actriţă, care în felul acesta se simţea mai puţin vinovată. Şi care se asigura, în acelaşi timp, că legătura ei spirituală cu Rudi ră­mâne intactă, păstrând o asiduă corespondenţă cu el, în care îi împărtăşea cu lux de amănunte aventurile ei. Ştia foarte bine că frumuseţea ei va păli la un moment dat şi că atunci va dori să-şi trăiască bătrâneţile tot cu Rudi, cel pe care-l ve­dea jumătatea ei. Şi ştia că sentimentul e reciproc: „Tamara n-ar fi avut cum să fie iubirea cea mare a lui Rudi pentru că locul acela era deja ocupat de mine“, a spus ea, la un moment dat.

Spectator mut, dar foarte afectat, în tot acest tablou, a fost, desigur, fiica ei, Maria. Iar despre drama ei trăită în sânul unei familii neconvenţi­onale lumea a aflat cu stupoare când şi-a lansat propria carte. Simplul fapt că propriul ei copil o numeşte neîncetat în acest volum doar „Dietrich“ spune multe despre legătura lor: obsedată de pro­pria imagine, actriţa nu încetase să fie divă nici în faţa fiicei sale. „Eu am fost produsul ei. Am fost ca o foaie albă de hârtie pe care s-a tipărit doar ce spunea Dietrich, doar ce gândea Dietrich. Eram creaţia ei, îi aparţineam, aşa că-mi vorbea de par­că îşi vorbea ei însăşi“, scrie Maria, care i-a servit în anii ei de glorie la Hollywood ca asistentă şi confidentă. Şi nu e de mirare că în urma acestei experienţe lipsite de tandreţe maternă, Maria de­scrie întreaga situaţie în care a crescut şi s-a for­mat în tuşe foarte dure. „Tatăl meu a fost un om slab, care s-a făcut important doar fiind soţul lui Dietrich vreme de 50 de ani şi trăind cu o aman­tă, în vreme ce Dietrich căuta amorul cu A mare“, adaugă Maria, menţionând o listă impresionantă de nume cu care mama ei a avut aventuri, printre care şi Yul Brynner, Maurice Chevalier, Frank Si­natra, dar şi Edith Piaf.

Desigur, Maria Riva ar putea fi acuzată prin aceste dezvăluiri că a distorsionat imaginea mamei sale din prea multă suferinţă pentru că nu a avut o mamă adevărată. Şi se prea poate ca destăinuirile ei din carte să fie mai mult decât ceea ce s-a întâmplat în realitate. Două lucruri şochează, însă, cititorul în căutarea rădăcinii acestei suferinţe. Riva spune că la 13 ani, a fost violată de o guvernantă lesbiană – iar vina, con­sideră ea, a purtat-o în întregime Dietrich, pentru că a acceptat o astfel de angajată care să-i poarte de grijă propriului copil. Cel de-al doilea: Tama­ra, amanta tatălui ei, care-i devenise extrem de apropiată (probabil mult mai aproape de ideea de mamă după care tânjea) a ajuns, finalmente, să se interneze la psihiatrie, din cauza durerii provoca­te de Marlene, care n-a vrut să renunţe niciodată la Rudi. Iar la clinica unde a fost internată, Tami a fost ucisă de una dintre paciente. Un sfârşit a cărui vină, spune Maria, a purtat-o în întregime tot Dietrich!

Dar fiecare lucru are preţul său. Iar dacă Mar­lene a reuşit să-şi înscrie cu litere de aur nume­le în istoria cinematografiei – dar şi a iubirii – la momentul real al retragerii, după ce şi-a încheiat turneele de cabaret, viaţa i-a cerut la schimb un preţ foarte scump. În 1976, mult iubitul ei Rudi a murit. Şi tot visul ei de a-şi trăi bătrâneţile linişti­te alături de el s-a năruit într-o clipă. Despre pier­derea lui Rudi, Marlene a recunoscut că a fost tra­gedia vieţii ei, din acel moment ducându-şi restul anilor într-o abandonare totală în apartamentul ei din Paris – unde ajunsese, după descrierile Ma­riei, într-o stare jalnică, printre sticle de alcool, refuzând adesea să i se schimbe şi cearceafurile. „Dietrich a fost o femeie inteligentă, foarte dis­ciplinată şi extraordinar de frumoasă. Dar a fost consumată de acest simţ germanic sau teutonic al datoriei de a-şi menţine neatinsă legenda, până când această datorie a sufocat orice alt aspect al vieţii ei. Asta cred că a fost tragedia ei. La fel cum tragic cred că a fost şi faptul că, în realitate, ea n-a ştiut să iubească. Deşi ea credea că a inventat dragostea!“, concluzionează Riva, atât de amar.

Marlene Dietrich - Lili Marlene

https://youtu.be/RDQnfF6-j48?list=RDRDQnfF6-j48&t=16

Filmele lui Marlene Dietrich
„Morocco“ (1930)
„The Blue Angel“ (1930)
„Dishonored“ (1931)
„Blonde Venus“ (1932)
„Shanghai Express“ (1932)
„Desire“ (1936)
„Knight Without Armor“ (1937)
„The Scarlet Empress“ (1934)
„A Foreign Affair“ (1948)
„Witness for the Prosecution" (1957)"Touch of Evil" (1958)"Just a Gigolo" (1978)

Sursa: OKMAGAZINE.RO

Galina Ulanova

                                            Balet la superlativ

În 2010 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea Galinei Ulanova, cea pe care Serghei Prokofiev a supranumit-o sufletul inefabil și geniul baletului rus.

Galina Sergheevna Ulanova s-a născut la 8 ianuarie 1910, într-o familie de balerini. Părinții nu își doreau neapărat ca fiica lor să le calce pe urme, ci, mai degrabă, să deprindă o meserie prin care să-și asigure existența.

Primul profesor de balet al Galinei a fost mama ei. La vârsta de 9 ani, Galina a fost admisă la Școala de balet din Petrograd (numele orașului Sankt Petersburg în timpul primului Război mondial). Peste ani, Ulanova avea să mărturisească faptul că niciodată nu i-au plăcut orele de balet și că se prezenta la studii doar din datorie față de părinții ei: Nu voiam să dansez. Nu e ușor să ajungi să iubești ceva ce e greu. Și mereu era greu; e ceva obișnuit în profesia noastră: fie te doare un picior, fie nu-ți iese o mișcare așa cum ar trebui… La Școală, a avut-o ca profesoară pe însăși Agrippina Vaganova, cea care a pus bazele tehnicii de balet ce îi poartă numele.

În ciuda faptului că nu se simțea atrasă de dans, Ulanova era o elevă talentată, aspect recunoscut de profesori încă din primii ani de pregătire. Imediat după spectacolul de absolvire, a fost acceptată în trupa Teatrului Kirov (Mariinsky). A debutat în 1928, în rolul Prințesei Florina din Frumoasa din pădurea adormită. Un an mai târziu, interpreta rolul Odette-Odilia din Lacul lebedelor, repurtând un succes răsunător.

Galina Ulanova era foarte exigentă în privința rolurilor abordate: se documenta, citea, se baza mult și pe improvizație. Obișnuia să spună că la baza sistemului pe care și-l alcătuise stătea promisiunea pe care și-o făcuse ei înseși, aceea de a duce la bun sfârșit orice ar face: Acesta a fost principiul meu, esența întregii mele vieți. O atitudine care s-a transformat în obicei și care explică ceea ce unii numesc succesul meu.

De-a lungul carierei, a întruchipat personaje complexe, aflate în centrul unor conflicte dramatice. Unul dintre rolurile cele mai remarcabile ale Galinei Ulanova a fost personajul titular din baletul Giselle. A interpretat acest rol pentru prima dată în 1932, din întâmplare, fiind nevoită să înlocuiască o colegă care se îmbolnăvise. Ulanova nu le văzuse niciodată pe Anna Pavlova sau pe Tamara Karsavina dansând în Giselle, așa că a venit cu propria ei viziune asupra rolului. Lirismul subtil și incredibila autenticitate, îmbinate cu tehnica desăvârșită, au transformat-o imediat într-un etalon. Repertoriul abordat de Galina Ulanova a fost extrem de variat: de la Cenușăreasa la Katerina din Floarea de piatră sau la Tao Hoa din Macul roșu. A excelat în Romeo și Julieta de Prokofiev, în versiunea semnată de Leonid Lavrovski, fiind prima Julieta de pe scena Teatrului Kirov. Un alt rol emblematic a fost cel al Mariei, din Fântâna din Bahchisarai, pe care l-a dansat zeci de ani și pe care l-a îmbogățit, de fiecare dată.

În 1944, Galina Ulanova a părăsit Teatrul Kirov, devenind prim-balerina Teatrului Mare din Moscova.

După retragerea de pe scenă, în 1962, a continuat să predea la Teatrul Bolșoi, îndrumându-le pe Ekaterina Maksimova, Nadejda Pavlova, Liudmila Semenyaka, Nina Semizorova și Nina Timofeeva.

De-a lungul carierei, Galinei Ulanova i s-au decernat numeroase distincții, printre care Premiul Anna Pavlova al Academiei de Dans din Paris și titlul suprem de prima ballerina assoluta.

Legendara balerină s-a stins din viață la 21 martie 1998.

(Sursa: rt.com)

Tamplarul

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte. Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.

"Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta".
"Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata". Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.
Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus:
"Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!"

Şi s-au iertat.

Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece întru ale sale.
"Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata".

 "Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit."   "OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI SI PREA PUTINE PODURI " (Isaac Newton)

Maria Callas – Pasiuni şi scandaluri

Zgârcită în confidenţe, Maria Callas n-a fost niciodată în viaţa ei acea îndrăgostită generoasă pe care o interpreta atât de bine pe scenă şi a trăit multă vreme aplecată pe de-a-ntregul asupra carierei proprii, înverşunată să-i smulgă Renatei Tebaldi, marea ei rivală, titlul de prima donna assoluta. Şi-a luat astfel revanşa asupra unei copilării care debuta sub cele mai proaste auspicii. Dar, dacă artista a putut fi prezentată ca model de rezistenţă psihologică, ea nu s-a considerat niciodată fericită, astfel încât unii îi consideră decesul, la 53 de ani, ca pe o sinucidere.

A încheiat o căsătorie, mai mult de afaceri decât din dragoste, cu Giovanni Battista Meneghini, zis “Titta“, care a devenit repede impresarul ei temut, dar n-a exprimat decât târziu dorinţe de fericire pentru viaţa ei personală: „Publicul e un monstru (…). Nu mai am chef să cânt. Vreau să trăiesc, ca orice femeie de rând“, a declarat la 37 de ani – vocea începea de pe-atunci s-o trădeze. Aristotel Onassis, eternul amant care nu s-a însurat cu ea, a reuşit să-i aprindă simţurile, dar i le-a stins rapid cu cruzime. Pe rând, adorată şi detestată, celebră pentru crizele de furie, Maria îi reproşa presei că n-o înţelege: “Uneori, nu recunosc femeia despre care vorbiţi.“ E probabil că educaţia de care a avut parte nu i-a dat posibilitatea să se cunoască pe sine însăşi.

Copilul minune

Fiica unui cuplu care se desparte, copil înlocuitor (părinţii sperau să aibă un băiat, după fiul mort la vârsta de 3 ani), urâtă, grasă şi sluţită de ochelarii cu lentile cât binoclul, care îi corectau miopia severă, având o soră cu şapte ani mai mare, considerată mai drăguţă, Maria Callas porneşte în viaţă cu numeroase dezavantaje.

Născută la poalele Acropolei, în casa bogată a unui general atenian autoritar, Evangelia creşte pe treptele teatrului Odeon al lui Herodes Atticus, unde visează să apară ea însăşi pe scenă, într-o bună zi, departe de acest mediu meschin. La 18 ani, se mărită cu Yorgos, un farmacist cu zece ani mai mare. Afemeiat şi egoist, acesta hotărăşte de capul lui expatrierea în Statele Unite, pe când Evangelia e însărcinată. Cei doi debarcă la New York, la 2 august 1923. Maria se naşte acolo, la 2 decembrie. Solidaritatea comunităţii greceşti îi permite micii farmacii de familie să prospere, până la criza din 1929. Pe urmă, în ciuda dificultăţilor financiare, Evangelia preferă să-şi smulgă de la gură, decât să renunţe la lecţiile de muzică ale fetiţelor.

Familia Kalogeropoulos ia numele de Callas, mai uşor de pronunţat, iar sora mai mare, Cynthia, adoptă prenumele de Jackie. Dar cele două nu vor fi nişte americance la fel ca toate celelalte: Maria se va prezenta mereu ca fiind grecoaică, iar Jackie se va întoarce în ţară, la 17 ani, lăsându-i Evangeliei toată libertatea de-a o tortura pe fata mai mică.

La 10 ani, Maria cântă la cerere Carmen, de la cap la coadă, cu trupul grăsuţ înfăşurat în rochii cu volănaşe. Evangelia zice mereu: „Trebuie să-ţi hrăneşti vocea“. Îndopată de maică-sa, Maria se face bulimică şi complexată, dar descoperă că privirile pline de milă se colorează de admiraţie, atunci când ea intonează vreun cântec. Lumea o aplaudă. Lumea o îmbră          

                                               Modelarea unui talent

Atunci când se întoarce pentru prima dată în Grecia, la 14 ani, Maria nu are mai mulţi prieteni sau iubiţi decât în Statele Unite, unde stătea cu inima îngheţată, din cauza exigenţelor mamei.

O profesoară prestigioasă, Maria Trivella, îi predă primele cursuri la Atena. Dar Evangelia vrea performanţă şi reuşeşte să-şi înscrie fata într-o audiţie la Elvira de Hidalgo, celebră soprană spaniolă, blocată în capitala grecească de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Încă de la primele vocalize ale Mariei, ea recunoaşte o voce neobişnuită şi o ia pe tânăra de 17 ani sub protecţia sa. În anul următor, în iulie 1941, Maria e atât de talentată, încât e pusă pe nepregătite să-i ia locul unei cântăreţe confirmate, în Tosca, la Opera din Atena. Nemaipomenit! Maria Callas îşi joacă rolul, în aceeaşi măsură în care cântă, o revoluţie pentru o artistă. Îşi sublimează iubirile, pe care niciodată nu le-a resimţit. La 18 ani, o asemenea înflăcărare feciorelnică emoţionează, dar mai târziu, cînd se va spune că are inimă de piatră, detractorii vor vedea în asta monstruozitatea ei.

Opera din Atena, după ce-a fost minţită în legătură cu vârsta sa prea fragedă pentru a putea fi admisă, o angajează acum pe-un an şi, până în 1945, în capitala ocupată de trupele germane, ea încinge auditoriul, interpretând Tosca de treizeci şi trei de ori în mai puţin de patru ani.

Pentru a fugi din ţara frământată de tensiunile politice şi epurările sumare, dar şi pentru a scăpa de scumpa ei mamă, Maria Callas hotărăşte să ia vaporul spre Statele Unite.  Elvira e cea care i-a devenit mamă, Elvira o sfătuieşte să-şi odihnească vocea, luându-şi câteva pauze (pe care ea le neglijează), tot Elvira o învaţă să se îmbrace, să zâmbească, să fie cât mai feminină, la cele nouăzeci de kilograme. Elvira e cea care o iubeşte, pur şi simplu, şi nu doar pentru vocea ei. Evangeliei îi va fi ciudă pe fiică-sa până la moarte: „Eu am creat-o pe Maria Callas, ea m-a părăsit“, va repeta în faţa presei. La care acuzata va răspunde, prin intermediari: “Mama m-a distrus.” Amândouă vor avea dreptate. Nici Evangelia, nici Elvira nu se bucură de această plecare peste Atlantic, una fiindcă e părăsită, cealaltă fiindcă se teme ca eleva ei să nu se lase pe trândăveală. La 22 de ani, Maria Callas nu are îndoieli. Ea pleacă.

Din purgatoriu în paradis

Pe cheiul portului Atena, în luna august 1945, Maria Callas dă nas în nas cu tatăl său, care venise să viziteze Grecia, fără ca ea să ştie. Nu l-a mai văzut de când avea 14 ani. În cele câteva zile de călătorie, el îşi face iertate păcatele, dovedindu-se, pur şi simplu, un tip cumsecade, iar Maria, care se întreba cum se va descurca financiar la New York, se pomeneşte că i se oferă ospitalitate. Farmacistul fiind mai mult plecat de-acasă, Maria poate respira în sfârşit şi îşi înmulţeşte contactele profesionale. Ea, care a plecat din Atena ca o vedetă, abia dacă îşi găseşte ceva pe-aici. La MET, celebra Metropolitan Opera, unde e în sfârşit primită, după luni întregi de tatonări, refuză două roluri de prim-plan.

Norocul îi va zîmbi cântăreţei, mulţumită unei prietene soprane, Louise Caselotti, care o invită s-o însoţească la un eveniment prestigios: la 6 august 1947, amândouă vor cânta la arenele din Verona. Elvira i-a spus clar mai demult: succesul trece prin Italia şi prin Tullio Serafin, dirijorul care e stăpânul ţinutului. El îi va oferi Mariei Callas posibilitatea de-a decola. Eddie Bagarozy, soţul Louisei, un avocat care nu pierde nici un prilej de-a tăia chitanţe de onorarii, reuşeşte cu atât mai uşor să se facă acceptat ca impresar pe lângă Maria, cu cât se pare că a fost primul ei amant. Obosită de cei doi ani de insucces şi de sărăcie crasă, îl angajează pentru 10% din veniturile realizate, imprudenţă pe care o va regreta peste câţiva ani.

Maria Callas simte nevoia de-a fi protejată. Are nevoie de un bărbat, unul adevărat, care s-o conducă, să fie mai activ decât un impresar, „un bărbat în serviciul vocii sale“, cum zice ea însăşi, şi nu de-un soţ banal. La Verona, întâlneşte omul potrivit, Giovanni Battista Meneghini, cucerit de aceea pe care ziarele o prezintă ca revelaţia lirică mondială. Acest industriaş bogat şi pântecos în vârstă de 50 de ani (pe când ea are 24) trăieşte alături de mama sa, având o singură pasiune: opera. O pasiune care o convinge pe Maria, în ceea ce priveşte sentimentele de iubire faţă de ea: cine ar putea s-o iubească din alte motive? Titta o copleşeşte pe cântăreaţă cu un lux pe care ea acum îl descoperă şi pe care îl va finanţa curând. El îşi părăseşte îndată firma de familie, pentru a se consacra pe deplin carierei femeii cucerite, căreia îi negociază cu patimă onorariile. Tristan şi Isolda la Fenice din Veneţia, Aida la Torino, Norma la Florenţa… Maria Callas obţine toate contractele, stârneşte entuziasmul în sălile europene, înainte de-a merge să cucerească Teatrul Colón din Buenos Aires, un loc mitic.

Se mărită cu Titta la 21 aprilie 1949, pe fugă, înainte de plecarea în America de Sud, unde are primul turneu şi devine idolul publicului. În locul călătoriei de nuntă, cei doi soţi au ales gloria: sufletele uscate se înţeleg bine. De-un singur lucru se dovedeşte incapabil Titta: s-o oblige pe Maria să-şi potolească avântul şi să-şi menajeze vocea, iar asta ar fi fost chiar în interesul lor financiar. Cântăreaţa nu se odihneşte câtuşi de puţin, înşiră un spectacol după celălalt (o sută şaptezeci şi trei de concerte, între 1948 şi 1952). Dar, începând cu 1951 – când are 28 de ani -, vocea ei oboseşte.

Maria anulează anumite reprezentaţii şi devine cu atât mai despotică, refuzând să-şi recunoască limitele. Încep scandalurile, zvonurile despre cea care se consideră o “divă“. Callas – cum a început lumea s-o numească, potrivit tradiţiei rezervate numelor mari – devine inaccesibilă, atât din punct de vedere financiar, cât şi uman, punându-l pe soţul Titta să-i selecteze la sânge spectacolele, rolurile, dirijorii, partenerii, insultându-i pe artiştii susceptibili de-a o concura la celebritate. În ciuda ambiţiilor, nu reuşeşte să concerteze la Scala decât în 1951, în alternanţă cu Renata Tebaldi, vedeta oficială din zonă, pe care nu va înceta s-o urască. La sfârşitul anului 1952, cucereşte publicul londonez la Covent Garden.

Luchino Visconti se îndrăgosteşte la nebunie de ea, platonic, fiindcă e homosexual, şi îi regizează pentru prima dată, în 1954, spectacolul La Traviata; e proclamată „regina de la Scala“. E fascinată de acest regizor ciudat, foarte pătimaş, aşa cum ea nu este, şi va simţi aceeaşi curiozitate pentru Pier Paolo Pasolini, cu care va filma unicul ei rol cinematografic, în Medeea, în anul 1970.

Callas, ca un animal de povară, munceşte zi şi noapte, sacrificându-şi viaţa personală şi fericirea, pe altarul artei: „Alţii au hotărât că sunt făcută pentru cântec, pe vremea când n-aveam decât 4 ani şi când detestam asta. Iată de ce am avut dintotdeauna un sentiment de iubire şi ură pentru cântec.“

O proastă reputaţie

Doar un lucru îi mai lipseşte glorioasei Maria Callas, pentru a rivaliza cu o actriţă hollywoodiană: silueta de fotomodel. Vrea să poarte rochii de femeie fatală şi hotărăşte să urmeze sfaturile medicilor, care o îndeamnă încă din 1954 să slăbească, din motive de sănătate: proasta circulaţie sanguină, căderile de tensiune, corzile vocale fragile, toate acestea se datorează supraalimentării, nopţilor prea scurte, decalajelor de fus orar, de pe un continent pe celălalt.

Maria pierde treizeci de kilograme în doi ani, iar venitul onorariilor sale urmează o curbă invers proporţională. Dar presa începe să vorbească despre toanele şi crizele ei. S-a aflat că prin culise îşi pălmuieşte partenerii. Se ştie, de asemenea, că se deplasează cu o haită de pudeli, impunându-şi maniile, că a deschis un proces răsunător împotriva pastelor Pantanella, care i-au folosit imaginea, că e urmărită de Bagarozy, avocatul veros care îşi pretinde pe nepusă masă cei 10%, că se năpusteşte efectiv asupra poliţiştilor care îi prezintă citaţiile pentru a se prezenta la tribunal. Pe pagina întâi a ziarelor, Callas are o nouă poreclă: “Tigroaica“.

Evangelia nu se lasă pe tânjală şi-i mai pune în cârcă: afirmă că e obligată să lucreze la bătrâneţea ei înaintată, căci fiică-sa miliardară a părăsit-o. Şi, pentru a-şi agrava situaţia, diva rămâne uneori afonă, încât e obligată să-şi anuleze concertul prevăzut pentru marea întoarcere în Grecia, din august 1957. Un simbol. Anulează un alt spectacol la Edinburgh, însă pentru a participa la balul de la Veneţia, alături de Elsa Maxwell, o jurnalistă din lumea vedetelor care, după ce-a umilit-o la scenă deschisă, îi va deveni un sfetnic dezastruos, îi va stimula capriciile şi va profita de celebritatea ei.

În cursul acestei serbări somptuoase, la 3 septembrie 1957, Maria Callas îl întâlneşte pe Aristotel Onassis, armator grec al cărui iaht minunat stă amarat în faţa Cetăţii Dogilor. Deşi Onassis e însurat, îi dă tîrcoale, impresionant prin umorul şi generozitatea lui. Vor mai trece doi ani înainte de croaziera fatală pentru cuplul Callas, ca şi pentru cuplul Onassis, în septembrie 1959: Aristotel şi Maria vor fi mai mult decât simpli prieteni. Deja Titta a devenit un domn în vârstă, pe când, la 36 de ani, cu talia suplă, Maria Callas descoperă o nouă viaţă.

Elsa Maxwell o ameţeşte de cap: i-l prezintă pe Aga Khan, pe puternicii zilei, pe miliardari. Callas, care ştie că nu va fi niciodată mamă (a fost diagnosticată sterilă), vrea să iubească, dar iubirea – o simte acum, după zece ani de căsnicie – înseamnă altceva. O va spune cu toată luciditatea despre Titta, mai târziu: „N-a fost un soţ, a fost un impresar.” Pentru a o face pe Maria Callas să creadă, în sfârşit, în iubire, nimeni n-are o situaţie mai bună decât Aristotel Onassis, campionul iluzionismului.

„Prietenul“ Ari

Faimoasa croazieră din 1959 se soldează cu două divorţuri, dar „Ari“ nu-şi va schimba niciodată versiunea oficială privind legăturile lui cu Maria: „Sunt prietenul ei.“ Îşi fac vacanţa împreună, se întâlnesc la capătul lumii, merg în vilegiatură (ocazie pentru Maria să-i agreseze pe paparazzi, sub sclipirile flash-urilor), îşi cumpără locuinţe la Paris, la câteva numere una de cealaltă, pe Avenue Foch, îşi fac scene în plină stradă, dar numai Maria visează în gura mare, în faţa presei: „Nunta va fi curând.“ Va visa chiar şi să aibă un copil, după o „sarcină miraculoasă“, speranţă efemeră, căci la doar câteva luni de sarcină va da naştere unui copil mort, pe care-l va pomeni rareori mai târziu. După nouă ani cu promisiuni de ocazie, nunta lui Ari va avea loc într-adevăr, dar cu altcineva, cu Jackie Kennedy, atât de feminină şi americană, ceea ce va ajuta la intenţiile lui expansioniste.

Alături de Ari, Maria a cunoscut pasiunea. Ambii sunt bogaţi şi nu se poate bănui că profită unul de celălalt, sau măcar nu financiar. Aristotel Onassis încarnează puterea, sexualitatea, dar, totodată, şi incultura şi vulgaritatea, în ochii inteligenţiei mondiale. El vede în Maria o garanţie culturală, înainte de-a descoperi că ea nu e decât un animal de spectacole, bine dresat, care visează la o poveste din basme. Callas a devenit punctul absolut de referinţă, la nivel mondial, dar i se-ntâmplă deja să nu mai urce pe scenă câteva luni de-a rândul. Presa o ia peste picior: “tigroaica“ s-a făcut “turturică“; sau îşi dă cu presupusul: „Callas şi-a pierdut vocea.“ Cântăreaţa dezminte: „Nu vocea îmi lipseşte, nervii mei sunt la limită.” Căci Ari i-i pune la grea încercare. În timp ce artista îşi mărturiseşte viaţa tristă de odinioară şi metamorfoza (“Ari e primul care mă tratează ca pe o femeie“, zice ea), lumea îl vede pe armator cum flirtează cu Lee Radziwill, cu sora lui Jackie Kennedy, sau cum e „reţinut“ în altă parte cu afaceri şi refuză viaţa în comun.

În 1964, Maria Callas înregistrează versiunea, curând devenită celebră, din Carmen, în pofida sfaturilor medicale. În anul următor, cântă pentru ultima dată o operă, de la început până la sfârşit, Tosca, în faţa celui mai select public din Londra, la capătul puterilor şi al corzilor vocale. La sfârşitul spectacolului, amantul îi administrează lovitura de graţie: „Eşti o nulitate. N-aveai decât nişte foale-n gât şi-acuma s-au făcut ferfeniţă.“ Maria Callas suferă câineşte, dar, în sfârşit, are alt motiv de nemulţumire decît muzica. Nimic nu-i va mai stinge vreodată această flacără, nici măcar însurătoarea lui Aristotel Onassis cu Jackie Kennedy. „Prietenul“ îşi permite, după nuntă, luxul unei serenade publice sub geamurile sale: ea îi va deschide uşa, desigur, şi i-o va lăsa deschisă, până când moartea bărbatului iubit îi va despărţi, în 1975. Atunci, la rândul ei, va lăsa ca viaţa să i se stingă.

Cealaltă imagine a lui Callas

Ultimii doisprezece ani din viaţa Mariei Callas, între 1965 şi 1977, descoperă chipul unei alte femei, trăind între căţeii şi servitorii ei, în apartamentul din Avenue Georges-Mandel, la Paris. Desigur, mai ţine câte un spectacol, se încinge atunci când Onassis o vizitează, dar se prăbuşeşte apoi cu atât mai profund în depresie.

Medeea lui Pasolini nu prea are succes, chiar dacă ea zice că şi-a pus acolo „tot sufletul“, un suflet pe care de-acuma şi-l deschide în emisiuni de radio şi televiziune, în faţa presei. Dar lumea n-o mai ascultă: cu toţii vor să vadă diva, nu o fată bătrână şi lacrimogenă Internată la spital, în 1970, după o tentativă de sinucidere ratată şi dezminţită, Maria Callas încearcă să-şi revină, întorcându-se în Statele Unite pentru a deveni profesoară de canto (Barbara Hendricks îi va fi elevă).

În 1973, încearcă ceea ce va rămâne în amintire sub numele de „marea întoarcere“, un turneu de şapte luni prin opt ţări, alături de tenorul Giuseppe di Stefano, într-un program scurt, pe modelul „cele mai mari şlagăre“ ale artei lirice.

Moartea lui Onassis o doboară în 1975, şi de-atunci nimeni n-a mai văzut-o, în afara servitorilor săi: nu mai iese din casă, mângîindu-şi căţeii pe canapea, urmărind una după alta filmările din vremea strălucirii sale, înregistrându-şi mărturiile pe kilometri de bandă audio (care a dispărut, din câte se pare), ascunsă de ochii lumii şi pe jumătate paranoică, la fel ca şi cealaltă sălbatică celebră de pe Avenue Georges-Mandel, Greta Garbo. În 1976, într-un elan neaşteptat, reîncepe repetiţiile pe furiş la teatrul Champs- Eysées, unde i se închiriază sala, dar un paparazzo o surprinde şi-i publică fotografia, însoţită de un titlu scandalos: „Nu mai e în stare“. Callas, după ce-a câştigat procesul împotriva ziaristului, hotărăşte că nu mai are de dăruit nimic nimănui.

Atunci când se prăbuşeşte, în zorii zilei de 16 septembrie 1977, dintr-o probabilă criză cardiacă, presa bănuieşte că a luat o supradoză din somniferele de care, oricum, abuza în ultima vreme, încât zăcea aţipită şi câte douăzeci de ore pe zi. Dar Placido Domingo, tânărul şi sincerul ei prieten, va avea ultimul şi cel mai îndreptăţit cuvânt: „Cred că n-avea nevoie să se sinucidă, era destul să se lase să moară de durere.“

Cenuşa ei va fi răspândită pe Marea Egee, în primăvara anului 1979, acea mare pe care o străbat armatorii importanţi, cea care apare în toate tragediile, de la Eschil şi până în zilele noastre.

Sursa:

Cautare

1. Maria Callas – P