Cea mai intensa dragoste este......

 Cea mai intensa, sufocanta si terifianta dragoste este dragostea care ne macina nervii, ne omoara spiritul, ne paralizeaza.
Atunci cand iubesti nu-ti doresti decat sa fii cu persoana iubita, nimic altceva nu conteaza. Dar cand aceasta iubire o primesti sau o oferi cu portia...totul capata alta dimensiune. Totul se intensifica la nivel cosmic, la limita exploziei. Cautam solutia, cautam ajutorul, dar...pentru ca in iubire, inima bate creierul, dragostea bate ratiunea, nu vom vedea solutia corecta, justa. Vom pierde mereu acest razboi. Vom suferi mereu. Ne vom calca in picioare principiile si orgoliile, de dragul sentimentelor.
Cati dintre noi nu au trait o poveste de dragoste interzisa? Cati dintre noi nu au visat la o poveste sufocanta de dragoste, ilicita? Cati dintre noi nu au descoperit o mare iubire...prea tarziu ? Cati dintre noi nu si-au riscat confortul si stabilitatea pentru a fura o clipa de iubire?
Si cati dintre noi nu au renuntat la o poveste de iubire, pentru ca nu mai faceau fata stresului si grijilor? Cati dintre noi nu am trecut pe langa IUBIRE, pentru ca nu am vrut sa o vedem? Cati dintre noi am preferat sa suferim, sa plangem dupa iubirea interzisa...decat sa mai suportam un loc 2? Cati dintre noi nu am renuntat la iubire din orgoliu?
Si pentru ca suntem supravietuitori, am mers mai departe, am plans am suferit, si am fost ipocriti, spunandu-ne ca nu a fost nimic. O aventura! Atat. Si ne mintim cu asta, crezand ca vom uita, crezand ca va trece...si mai ales...crezand ca nu va durea. Dar din pacate...viata bate filmul...si doare al dracului de tare. Doare , macina, sfarama...si in final ajungem mici plantute de decor, robotei cu rutina zilnica...pentru ca ne e frica sa mai traim, ne e frica sa mai suferim. Si fugim. Fugim cat ne tin picioarele, pentru ca nu ni se pare corect. Pentru ca refuzam acea fericire, cu gust amar....

The Found Essay: 

Letter from a Mother to a Daughte*

“My dear girl, the day you see I’m getting old, I ask you to please be patient, but most of all, try to understand what I’m going through. If when we talk, I repeat the same thing a thousand times, don’t interrupt to say: “You said the same thing a minute ago.” Just listen, please. Try to remember the times when you were little and I would read the same story night after night until you would fall asleep. When I don’t want to take a bath, don’t be mad and don’t embarrass me. Remember when I had to run after you making excuses and trying to get you to take a shower when you were just a girl? When you see how ignorant I am when it comes to new technology, give me the time to learn and don’t look at me that way. Remember, honey, I patiently taught you how to do many things like eating appropriately, getting dressed, combing your hair, and dealing with life’s issues every day. The day you see I’m getting old, I ask you to please be patient, but most of all, try to understand what I’m going through. If I occasionally lose track of what we’re talking about, give me the time to remember, and if I can’t, don’t be nervous, impatient, or arrogant. Just know in your heart that the most important thing for me is to be with you. And when my old, tired legs don’t let me move as quickly as before, give me your hand the same way that I offered mine to you when you first walked. When those days come, don’t feel sad—just be with me, and understand me while I get to the end of my life with love. I’ll cherish and thank you for the gift of time and joy we shared. With a big smile and the huge love I’ve always had for you, I just want to say, I love you, my darling daughter.”

          Am adunat din visul tău
          o floare...

       Priveam spre somnul tău rătăcitor,
       Spre adierea pleoapelor închise
       Şi am simţit cum pătrundeai uşor
       Acolo, unde lumea e din vise.

       M-am strecurat în visul tău, tiptil,
       Fără să simţi a paşilor chemare,
       Eram ca-n primăvara lui april
       Când roua strânge razele de soare.

                    

Restituiri:
Încă o poezie inedită a lui Nicolae Labiş de Nicolae Scurtu

              

 Biografii şi exegeţii poeziei lui Nicolae Labiş au întâmpinat, în cei unsprezece luştri care au trecut de la dispariţia sa fizică, câteva piedici greu de înlăturat, datorate unor împrejurări ce se cuvin a fi elucidate.
Absenţa unei ediţii complete a operei, necunoaşterea bibliografiei, dispariţia unor manuscrise şi o memorialistică îndoielnică privitoare la poetul Nicolae Labiş au creat o anume stare de confuzie, întreţinută de cei din preajma lui Mihai Beniuc, care monitorizau, cu mijloacele specifice epocii, orice existenţă scriitoricească şi, mai ales, orice deviere a unora dintre cei afirmaţi şi impuşi în viaţa literară şi culturală a României postbelice.
Poezia Medicul, recent descoperită, este scrisă în anul 1955 şi evocă, în sintagme sugestive, drama unui doctor, care, fără nici o ezitare, menţionează „Că nu există viaţă nesfârşită”.
Ideea pregătirii unor noi dezastre îl determină pe poet să-i alerteze pe cei lucizi şi, desigur, pe cei ce conduceau destinele naţiunii să evite o nouă catastrofă. 

 

Medicul

Din streşini de spital curg liniştit,
Primăvăratici, stropii, în lumină.
Fetiţa, întremată, a ieşit
Din nou, păşind pe iarba din grădină.

Şi medicul priveşte-n urma ei
Cum sprintenă aleargă prin răzoare,
Cum râde către primii ghiocei
Uimită de-atât larg şi-atâta soare.

Şi cerul cel tare-o osteneşte.
Ea s-odihneşte, mică, printre flori...
Dar azi privirea-i iarăşi oglindeşte
Un cer întins şi arbori şi culori.

Bătrâne doctor, te-ai oprit din drum.
Se joacă o fetiţă-n flori... Ce dacă?
Pe ochii tăi, sub ochelari, acum
Pânze de fum tremurătoare-ţi joacă.

Eu te cunosc – sentimental nu eşti
Şi viaţa o iubeşti cu bărbăţie.
Atâtea vieţi, tu fără să clipeşti
Ai smuls din gheara morţii, sângerie.

Şi de perdeai vreo luptă-n zori de zi
Cu faţa palidă şi răvăşită,
Spuneai că nu oricând poţi izbândi,
Că nu există viaţă nesfârşită.

De ce privind plăpânzii ghiocei
Culeşi de fata mică prin răzoare
Tu ai rămas aşa în urma ei
Sub ploi primăvăratice de soare?

Vezi tu din nou spitale răsunând
Cu sunet greu de glasuri şi de arme
Ţi-apar în gând fasciştii, preschimbând
Spitalele în săli pentru cazarme?

Vezi tu din nou copiii cum se sting
Neîngrijiţi, în hrube-n loc de case,
Vezi tu c-al morţii nevăzut paing
I-nvăluie în nevăzute plase?

Nu eşti sentimental dar uite, sunt
Şi amintiri amare-ngrozitoare
Ce-ţi înfioară gândul ca un vânt
Şi te opresc deodată pe cărare.

Şi-atunci atâta duioşie simţi
Privind cum zburdă-n faptul dimineţii
Acest copil ce râde cu albi dinţi,
Acest copil ce l-ai întors vieţii.

Dar doctore, în cuiburi tâlhăreşti
Bancherii pregătesc dezastre care
Ar fi mai mari ca tot ce-ţi aminteşti
În amintirile îngrozitoare.

Şi lupta ce-o purtăm ca ea nicicând
Să nu întindă-a morţii grea aripă,
E ca şi-a ta, ce pentru viaţă-o duci,
În orice zi, în fiecare clipă.

Tu dacă pierzi vreo luptă-n zori de zi
Ai faţa palidă şi răvăşită
Şi spui că nu oricând poţi izbândi,
Că nu există viaţă nesfârşită...

Dar eu şi tu, noi toţi, noi nu putem,
Noi n-avem drept-această luptă mare
S-o pierdem! – de aceea să luptăm
Fără odihnă, fără de cruţare!

      

Notă
Originalul acestei poezii, necunoscută până acum, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.