Povestea poeziei lui Cincinat Pavelescu “Îți mai aduci aminte, Doamnă?”

Povestea poeziei lui Cincinat Pavelescu “Îți mai aduci aminte, Doamnă?” “Eram student în drept la Paris, acum treizeci de ani. Tânăr, încrezător și plin de speranțe, îmi purtam poezia prin saloane, cucerind cu câte un madrigal ori serenadă, răsfățat de prieteni și iubit de femei. Într’un sfârșit de toamnă, o minunată zi parisiană cu irizări albastre peste cupole, poduri și turle de biserici, am pornit să-mi plimb nostalgia în minunea parcului dela Versailles. Căutam prilej de inspirație pentru un poem ce mă frământa de mult. Mă așezai pe o bancă. Începuse să se intunece. Deodată apăru, venind încet din zare pe alee, o siluetă femenină, grațioasă, cu pasul moale, fără de cadență. S’a apropiat și dând ușor din cap m’a întrebat dacă se poate așeza pe aceiaș bancă. Apariția ei neașteptată mă tulburase adânc. Era frumoasă, foarte tânără. O rază de soare întârziată pe fruntea-i albă dădea părului auriu reflexe de cenușă iar ochilor albaștri licăriri de mare. Ea, cea dintâi, a rupt tăcerea. Avea accentul francezilor meridionali. – Sunteți parisian? – Nu, mademoiselle. Mă aflu la Paris doar pentru studii de drept. Sunt totodată un modest poet. Am venit la Versailles ispitit de acest sfârșit de toamnă, cu frunze moarte și alei singuratece. – Atunci sunteți de undeva din provincie? – Nu, domnișoară. Cu mult mai departe. – Străin? – Da. – Din ce țară? – Din România. – Ești român, domnule? izbucni „franțuzoaica” în cea mai perfecta românească, ridicându-se de pe bancă, parcă înpinsă de un resort. – Dar este imposibil! Și eu sunt tot româncă, domnule, studentă în litere la Sorbona. Am rămas încremenit. Întâmplarea era într’adevăr extraordinară. În pustiul parcului de lângă Paris, să se întâlnească într’un sfârșit de toamnă doi oameni, singurii vizitatori rătăciți la întâmplare dintre milioanele de vizitatori ai Parisului și aceștia să fie amândoi români. Pe vremea aceia compatrioții din Franța se puteau număra pe degete. Înserarea ne surprinse pe aceiaș bancă, vorbind ca niște prieteni vechi. Sunt însă sigur că gândurile noastre se încrucișau în vâltoarea acelorași ispite. Sunt sigur că dorințe nemărturisite își făceau loc în mintea ei de fată, ca și în mintea mea năvalnică, tinerească. Apoi complice ne era și noaptea, singurătatea, întâmplarea. Răsărise luna și lumina-i argintie se reflecta misterios pe oglinda lacului ce tremura la fiecare frunză căzută. Am încercat să-i cuprind mâna. Nu s’a împotrivit. M’a lăsat câteva clipe să o mângâi. Era caldă și mătăsoasă. S’a ridicat deodată de pe bancă, spunându-mi hotărât: – E foarte târziu și mă asteaptă gazda. – Ai dreptate. Să plecăm. După o oră trenul ne depunea în gara Parisului. – Când te mai văd? o întrebai plin de speranțe. – Lăsăm întâmplarea să decidă. Astfel cum a făcut minunea de a te găsi în parcul dela Versailles, sunt sigură că te voiu întâlni într’o bună zi și pe străzile Cartierului Latin, pe scările facultății, ori la galeria vreunui teatru. Avea dreptate. Era mai romantică viziunea ei decât dorința mea acuta, nerăbdătoare. Trecură zile, trecurtă luni întregi, și nu am mai văzut-o. Glasul ei grav și cald mă obseda. Mă urmărea lumina ochilor ei albaștri și fruntea de vis. Zădarnic îmi alerga privirea pe bulevarde, prin stații de tramvai și parcuri, zădarnic cercetam figurile trecătorilor grăbiți. Aminitirea ei mă ispitea ca o muzică tulburătoare, ca o simfonie neterminată. Dar în zadar. Fata din grădina Versailles-ului dispăruse pentru totdeauna… La capătul celor trei ani de studii, cu diploma de licență în buzunar, o porneam înapoi către țară. Numit în magistratură într’o comună din județul Muscel, am fost promovat după aceia judecător de ocol la Constanța și, mai târziu, procuror la Buzău. Trecuseră douăzeci de ani dela venirea în țară. Tinerețea rămăsese în urmă, departe. Părul la tâmple încărunțise, iar chelia strălucea întocmai ca acum. Studentul de odinioară devenise domnul rotofei de astăzi, cu monoclu, baston și pretenții. Într’o seară m’am pomenit invitat pe neașteptate în casa administratorului financiar împreună cu câțiva colegi de tribunal. Lume multă, lumină, dans, veselie. În mijlocul tumultului, auzul îmi fu atras de un glas ce îmi părea familiar. Erau niște noi veniți, salutându-se cu gazda. M’am întors curios să-i văd. Un colonel cu soția. S’au făcut prezentările. – Procurorul Cincinat Pavelescu. – Doamna și Domnul Colonel M. Doamna păli subit, lăsând să-i scape o ușoara exclamație de surpriză. Vădit tulburată, în neputința de a se stăpâni, cu fața îmbujorată de emoție, m’a întrebat în franțuzește: – Nu mă recunoști? Oare părul cărunt și ochelarii să mă fi schimbat atât de mult în douăzeci de ani? Adresându-se soțului, îi spuse ascuzându-și cu greu neliniștea: – Știi… îți amintești că ți-am mărturisit… despre întâmplarea aceia atât de bizară dela Versailles. Este domnul… este personajul de care îți povesteam… Colonelul a surâs binevoitor și s’a depărtat discret, lăsându-mă în tovărășia doamnei. Ne-am privit îndelung, mișcați, învinși de povara celei mai grele amintiri: tinerețea. Îmbătrânisem amândoi. Apoi, cu liniștea glasului moale, acelaș ca și pe vremea când îl ascultam înfiorat în înserarea albastră a parcului dela Versailles, mi-a povestit în fraza întretăiate, simple, existența ei de atunci și până acum. Ducea viață liniștită, având trei copii, un soț bun și devotat. Băiatul cel mai mare era student, precum fusesem și noi odinioară, când ne-am cunoscut. Cu păr cărunt, cu fața încă frumoasă, dar lipsită de strălucirea de altă dată, părea o mică burgheză resemnată, privind viața prin lentila ochelarilor, figură episodică desprinsă din romanele cu subiecte provinciale. Când a sfârșit de povestit, boabe mari de lacrimi i se rostogoleau pe obraji. I-am strâns mâinile, am vrut să-i vorbesc, dar nodul din gât nu m’a lăsat să-i spun tot ce gândeam. S’a dus apoi senină, ca după spovedanie, să-și regăsească soțul. M-am strecurat nevăzut de nimeni și am ieșit în stradă. Eram tulburat și aerul nopții îmi făcea bine. Ajuns acasă, în singurătate, am luat condeiul scriind în amintirea celei din parcul dela Versailles, răscolitorul vers al unei tinereți apuse, aceasta superba poezie : Îți mai aduci aminte, Doamnă? Era târziu și era toamnă Și frunzele se’nfiorau Și tremurau în vântul serii ………………………… Ți-aduci aminte și de seara Cu-amurgu’acela violet, Când toamna-și acorda încet Pe frunza-i galbenă, chitara. Pe lac ce’n lună s’argintase Încet o lebădă trecea Și pata-i albă se pierdea În noaptea care se lăsase. …………………………. Era târziu și era toamnă … Îți mai aduci aminte, Doamnă?” La cimitirul Bellu, pe soclul bustului ce împodobește mormântul lui Cincinat Pavelescu, prietenii lui au pus să se graveze în piatră întrebarea unui singur vers atât de drag Maestrului: „Îți mai aduci aminte, Doamnă?” Autor: J. N. Manzatti

A spus cineva că istoria e plictisitoare?!

          Regina Maria I a Angliei şi Irlandei
Mary cea Sângeroasă, prima regină a Angliei este cunoscută mai mult sub porecla de „Bloody Mary” din cauza numeroaselor ruguri dedicate protestanţilor care au ars pe vremea domniei ei .
Însă perioada aceea a fost caracterizată şi de alte evenimente şi multe realizări, dintre care cea mai importantă a fost instituirea dreptului femeilor de a domni.

AMINTIRI DIN ANGLIA SECOLULUI AL XVI-lea

Data viitoare când te speli pe mâini şi nu-ţi place temperatura apei, gândeşte-te la următoarele lucruri din anii 1500 si ...:

- majoritatea oamenilor se căsătoreau în iunie deoarece îşi făceau baia anuală în mai şi încă mai miroseau cât de cât bine în iunie. Totuşi, miresele aveau cu ele un buchet de flori pentru a acoperi eventualul miros. De aici vine obiceiul de a avea un buchet de flori la nuntă.

- baia consta într-o singură cadă mare plină cu apă fierbinte. Bărbatul casei avea privilegiul de a se spăla în apa curată, apoi fiii şi restul bărbaţilor din casă, urmaţi de femei şi în final copiii - ultimii fiind bebeluşii. Între timp, apa devenea atât de murdară încât era posibil să pierzi pe cineva în ea. De unde şi zicala:"Don't throw the baby out with the bath water" ("Nu arunca şi copilul odată cu apa de baie").

- casele aveau acoperişuri înalte şi pufoase de stuf, fără lemn dedesubt. Era singurul loc unde animalele se puteau încălzi, aşa că toţi câinii, pisicile şi alte fiinţe mici (şobolani, gângănii) stăteau acolo. Când ploua devenea murdar şi alunecos şi uneori animalele alunecau şi cădeau de pe acoperiş. De unde zicala: "It's raining cats and dogs" ("Plouă cu câini şi pisici").

- nimic nu împiedica ceva să cadă în casă. Asta era o mare problema în dormitor, unde gândaci şi alte mizerii puteau murdări patul. Deci, un pat cu stâlpi şi un cearşaf pus deasupra oferea ceva protecţie. Aşa au apărut paturile cu baldachin.

- cei bogaţi aveau podele de ardezie care deveneau alunecoase când se udau pe timpul iernii, aşa că împrăştiau paie("thresh" - resturi de la treierat sau pleava) pe jos ca să poată merge. Cu timpul, până în primăvară, paiele se tot adunau până când alunecau afară când se deschidea uşa. Astfel s-a proptit o bucată de lemn la intrare. Aşa a apărut pragul (în engleză se numeşte "threshold", care vine de la "thresh" şi hold" - a ţine, a opri pleava).

- pe atunci se gătea într-un ceaun mare care atârna întotdeauna în bucătărie deasupra focului. În fiecare zi se aprindea focul şi se adăugau ingrediente în ceaun. Oamenii mâncau în general legume şi foarte puţin, sau deloc, carne. Consumau din amestec (tocană, mâncare înăbuşită) la cină şi lăsau restul în oală să se răcească peste noapte, adăugând altceva peste ele a doua zi. Uneori mancarea avea în ea resturi destul de vechi. De unde rima: "Peas porridge hot, peas porridge cold, peas porridge in the pot nine days old" ("Terci de mazăre fierbinte, terci de mazăre rece, terci de mazăre în oală vechi de nouă zile").

- uneori făceau rost de carne de porc, ceea ce îi făcea să se simtă destul de speciali. Când aveau musafiri, atârnau şunca de tavan ca să se dea mari. Era semn de bogăţie că un bărbat "could bring home the bacon" ("era în stare să aducă şunca acasă"). Tăiau puţină ca să împartă oaspeţilor şi apoi stăteau toţi în jurul mesei şi"chewed the fat" ("mestecau grăsimea").

- pâinea era împărţită conform statusului. Muncitorii luau partea arsă de pe fundul pâinii, familia lua mijlocul şi musafirii partea de sus ("upper crust").

- căni de plumb erau folosite pentru a bea bere şi whisky. Combinaţia asta de alcooluri dobora de obicei un om pentru câteva zile. Cineva, care trecea pe drum, îi putea lua drept morţi şi îi pregătea de înmormântare. Erau întinşi pe masa din bucătărie vreo două zile, în timp ce familia adunată în jur mânca, bea şi aştepta să vadă dacă se trezesc. Aşa a apărut obiceiul de "priveghi", care în engleză se traduce "wake" ("to wake up" - "a se trezi").

- Anglia este o ţară veche şi mică, aşa că oamenii începuseră să rămână fără locuri de îngropat. Aşadar dezgropau coşciuge şi duceau oasele la o "casă-de-oase" ("bone-house") şi refoloseau mormintele. Deschizând acele sicrie au observat că unul din 25 aveau urme de zgârieturi pe dinăuntru şi au realizat că unii din acei oameni fuseseră ingropati de vii. Aşa că s-au gândit ca, de atunci încolo, să prindă o sfoară de încheietura mâinii mortului care să treacă prin acoperişul sicriului şi prin pământ până la suprafaţă şi să lege de ea un clopoţel. Cineva a stat de atunci noaptea în cimitir (aşa a fost inventată"graveyard shift" - "tura de noapte in cimitir") să asculte clopoţeii; astfel, oamenii vii erau "salvaţi de clopoţel" ("saved by the bell"), acesta mai fiind numit şi "soneria mortului" ("dead ringer")                                                                                                                                                           

                                       

                                     Elisabeta I, regina a Angliei si Irlandei,

 

este una dintre figurile centrale ale istoriei ultimului mileniu. Domnia sa marcheaza secolul al XVI-lea drept „epoca elisabetana” sau „epoca de aur” a Angliei. Fiind scriitoare si poetesa, regina sustine literatura si artele. In timpul domniei sale se fac remarcate personalitati ca Shakespeare sau Francis Bacon. Tot in aceasta perioada, Francis Drake inconjoara globul pamantesc iar englezii colonizeaza America de Nord.                                                                                

             A spus cineva că istoria e plictisitoare?!