Cuplet al lui Tanase de acum peste 70 de ani, de o actualitate descurajanta !!! 

               Constantin Tănase,  

    

     “Şi cu asta ce-am făcut?” …..   

 

Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!?
Şi cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare?
Şi cu asta ce-am făcut?


Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine?
Şi cu asta ce-am făcut?


Traversam ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Şi cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut? 

               

Constantin Tănase, născut la 5 iulie, 1880, în Vaslui, a murit la Bucureşti, în 1945.

Există zvonuri potrivit cărora ar fi fost ucis de Armata Roşie invadatoare, deşi surse mai credibile indică faptul că moartea sa s-a datorat unui blocaj renal.

Constantin Tănase încă mai juca în Bucureşti, la un an de la invazia sovietică, şi se spune că ar fi fost ucis din cauza satirei la adresa soldaţilor ruşi, care aveau obiceiul să rechiziţioneze mai ales ceasuri, folosind expresia: "Davai Ceas" (davai = dă-mi)

Rău era cu "der, die, das"
Da-i mai rău cu "davai ceas"
De la Nistru pân' la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo tovărăşie

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa.

În următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului căptuşite de sus până jos cu ceasuri de mână.

Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos niciun cuvânt.

Apoi şi-a descheiat pardesiul, scoţând la iveală un ceas cu pendulă!

A spus doar: "El tic, eu tac, el tic, eu tac".

Două zile mai târziu marele actor era mort. 

Multumita internetului  retraim  momentele de glorie ale teatrului si a marilor interpeti......prea usor numim astazi "ARTISTI ", simpli trecatori ,frumosi, despuiati,lipsiti de valoare !

Sufletul meu

a căutat şi a găsit,dar a pierdut...iar acum a obosit...s-a închis şi a tăcut....ca timpul să nu-l mai găsească... Să iubeşti înseamnă să doreşti în fiecare clipă să-i auzi glasul....râsul, să iubeşti înseamnă să tremuri de nelinişte şi să tresari de bucurie, să iubeşti înseamnă să te oferi din toata fiinţa celui care-ţi ţine loc de suflet, inima şi viaţă.... Dar, se întâmplă ca uneori, când eşti atât de singură, să simţi nevoia să plângi, să plângi cu lacrimi amare, oare de ce? Din nimic, sau poate pentru că avalanşele trăirilor din trecut se întorc cu o intensitate şi mai mare în prezentul tău, sau.. poate pentru că, ai înţeles că nimeni nu este alături de tine, poate că ai inţeles că nimeni nu are nevoie de tine, poate pentru că...simţi nevoia să -ţi descarci sufletul de toate răutaţile şi murdăriile adunate de la oameni, de-a lungul timpului, de multele clipe de singuratate, de tot ce este urât în viaţă ta, şi-atunci te aşezi în faţa cerului plin de stele, şi te uiţi şi cauţi, şi cauţi cu disperare parcă, steaua ta. A căzut? Te-ntrebi cu înfrigurare dacă Ea, mai este pe cer… Dacă mai  străluceşte, cu aceeaşi intensitate sau lumina ei a pălit? Începi să vorbeşti cu propriul tău eu să vezi unde-ai greşit, poate este numai vina ta, poate nu ai ştiut cum să vorbeşti, poate nu ai ştiut cum să te porţi, şi te cerţi într-una, singură, tot pe tine, chiar dacă tu în micul tău suflet atât de sensibil, crezi că ai făcut totul bine, vine acel eu al tău care îţi spune că tu eşti vinovată, nu ai ştiut să laşi de la tine, nu ai ştiut să pui destul suflet în ceea ce faci..şi plângi cu lacrimi amare, şi...cauţi steaua ta...dar nu o găseşti…şi tot cauti, pâna când obosită de atâtea căutări, încetezi s-o mai faci spunându-ţi că nu mai are nici un rost. Aşa e viaţa!  Nu mai vreau să gândesc în funcţie de ceea ce am trăit, ce am avut. Vreau să am din nou  încredere, vreau să pot din nou să mă bucur de ziua de azi. Trecutu-mi este duşman uneori şi oricât de tare m-aş forţa, se pare că mereu câstigă în detrimentul prezentului, pe care îl ignor atât de des. Am iubit, am iubit până ieri… când, scotocindu-mi inima n-am mai descoperit niciun colţişor unde să mai pot face loc altcuiva. Un el a încercat să-mi fure inima cu totul. Văzând că are sorţi de izbândă, a mişcat-o până când a întors-o pe veci. Am ţipat şi nu m-a auzit. Mi-a întors inima spre trecut şi a lăsat-o aşa ştiind că astfel, măcar nu voi mai lăsa pe nimeni să ajungă acolo. Îmi doresc din tot sufletul un nou început. Şi pentru prima dată nu-l mai vreau de mâine. Îl vreau acum! O să închid ochii, o să zâmbesc şi o să iert din nou. Aş vrea să uit... şi voi uita! Îmi este teamă că voi pierde clipele, lăsându-le să moară şi n-aş dori asta pentru nimic în lume. Nu mai vreau să-mi irosesc prezentul cu nimicuri, sau cu cine nu mă merită. Dragostea este o poveste straveche,dar care este întotdeauna nouă, este spaţiul şi timpul măsurat cu inima, este singurul joc unde amândoi câstigă sau amândoi pierd. De această dată am pierdut…şi de aceea am preferat să îngropăm trecutul în spatele culiselor. Oamenii se întâlnesc şi se cunosc...apoi se despart. Se despart pentru că au făcut imprudenţa de a se cunoaşte. Se despart, dar nu se uită. Nu se uită, dar suferă şi cum mulţi fug de suferinţă, puţini ştiu să iubească. Povestea tuturor...sau până la urmă poate doar povestea mea ...cine stie…

Dar îmi promit mie însămi, că de azi, îl voi iubi doar pe acela care iubeşte ploaia şi o casă bună şi priveşte viaţa împăcat, doar pe acela il voi urma prin furtună, şi la focul sufletului său mă voi încălzi neîncetat… Îi voi spune c-am sosit să-i aduc gâanduri bune... ...izvor nesecat de linişte, şi că-mi doresc ca  sufletul.. să-i fie mereu răsărit de soare şi  senin în zare, iar eu nu-mi voi dori decât să-i fiu mereu gândul...cald şi bun, să-i fiu mereu inima... ...şi fiecare picur de tristeţe ce i se va aşterne uneori, în cale, eu să-i fiu doar întărire pentru trup şi suflet...dacă mă va accepta aşa cum sunt…un suflet însingurat, dar sincer şi frumos. 

             

Eminescu, răsucindu-se în mormant ...

                         

                               A fost odată ca-n povesti,

                               A fost, de-ar mai fi iară,                

                               Din neamuri tracice, regeşti,

                               O prea frumoasă ţară.               

 

                              Şi era una pe pământ               

                              Şi mândră-n toate cele,               

                              Cum e icoana unui sfânt               

                              Şi Luna între stele.               

 

                              Mă doare-n suflet, când privesc

                              La tot ce se întamplă,               

                              Şi in mormant mă răsucesc

                              Şi cuie-mi intră-n tâmplă.

 

                              Eu nu mai simt miros de tei

                              În viata mea postumă,               

                              Nu văd nici vajnici pui de lei,               

                              Doar mucegai şi humă.

 

                             Luceferi nu mai strălucesc,

                             Cand ţara e o rană,

                             Copiii mamele-şi bocesc,

                             Ca n-au în blide hrană.

 

                             Cântat-am graiul românesc,

                             Această dulce limbă.

                             Dar astăzi, cei, ce-o mai vorbesc,

                             Prin alte ţări o schimbă.

 

                             Degeaba le-am lăsat cu dor

                             O "Doină", să tresară!

                             Trecutul nu e viitor

                             Şi viaţa li-i amară.

 

                             Nici harta nu-i ca-n alte dăţi,

                             Din Nistru până-n Tisa.

                             Moldova-i astăzi jumătăţi.

                             Cât rău făcutu-ni-s-a!

 

                             Degeaba scris-am eu scrisori

                             Din vremuri de urgie,

                             Şi m-am rugat de-atâtea ori,

                             Mai bine să vă fie.

 

                             Avut-am piatră la hotar

                             Şi-n ţara noastră singuri

                             Cules-am holde din brăzdar.

                             Acum n-aveţi nici linguri ...

 

                             O, biet popor român sărac,

                             Cu-o ţară prea bogată!

                             Tu vino-i răului de hac

                             Să nu ţi-o vândă toată!

 

                             Şi dă-i afară pe străini

                             Cu toţi îmburgheziţii,

                             Să nu-ţi mai fie-n alte mâini

                             Guverne şi poliţii!

 

                             Cu trupe de comedianţi,

                             Numindu-le partide,

                             Sunteţi românii emigranţi

                             Din Rai în ţări aride.

 

                             Pierdut-aţi banii ţării-n vânt

                             Şi-i goală visteria.

                             Mai daţi şi ape şi pământ

                             Şi vindeţi România.

 

                              Mihai Viteazu v-a lăsat

                              O ţară mai rotundă.

                              Voi azi aţi scos-o la mezat,

                              Străinii vă inundă.

 

                             Aveţi întinsul Bărăgan,

                             Şi nu aveţi o pâine.

                             Aveţi şi turme şi ciobani,

                             Dar duceţi vieţi de câine.

 

                             Aveţi bogaţii munţi Carpaţi

                             Şi dulcea Mioriţă,

                             Păduri de brazi, ce vă sunt fraţi,

                             Şi flori în poieniţă.

 

                             Aveţi o deltă ca-n poveşti,

                             Vedeţi să nu v-o fure,

                             Atâtea ape, atâţia peşti

                             Şi nu mâncaţi nici mure...

 

                             Nici vii pe deal nu mai zăresti,

                             Livezile se-uscară,

                             Când mărul Ţarii Româneşti

                             Se-aduce de afară.

 

                             Nu vine Mircea cel Batrân,

                             Nici Ştefan de la Putna,

                             Să vi-l alunge pe păgân,

                             Cand voi lăsat-aţi lupta!

 

                             Albastrul cerului senin

                             Se-ntunecă mai tare 

                                    De-atâţia nouri de venin,

                             De-atâta delăsare.

 

                            Nu voi a vă-nvăţa de rău,

                            Ci-ncerc a vă-nţelege.

                            De ani şi ani cădeţi în hău,

                            Nimic nu vă mai merge.

 

                             Ruşine să vă fie-n veac,

                             Că v-aţi trădat străbunii,

                             De parcă n-aţi fi pui de dac,

                             Ci rude-aţi fi cu hunii!

 

                             Lasaţi pe-ai voştri guvernanţi

                             Să vă înece-n smoală,

                             Să fiţi doar simpli figuranţi

                    Extrem de trist... Dar revoltator de adevarat!

                                        

                     Are si indemnuri, dar cine sa le urmeze??!!