Sufletul meu

a căutat şi a găsit,dar a pierdut...iar acum a obosit...s-a închis şi a tăcut....ca timpul să nu-l mai găsească... Să iubeşti înseamnă să doreşti în fiecare clipă să-i auzi glasul....râsul, să iubeşti înseamnă să tremuri de nelinişte şi să tresari de bucurie, să iubeşti înseamnă să te oferi din toata fiinţa celui care-ţi ţine loc de suflet, inima şi viaţă.... Dar, se întâmplă ca uneori, când eşti atât de singură, să simţi nevoia să plângi, să plângi cu lacrimi amare, oare de ce? Din nimic, sau poate pentru că avalanşele trăirilor din trecut se întorc cu o intensitate şi mai mare în prezentul tău, sau.. poate pentru că, ai înţeles că nimeni nu este alături de tine, poate că ai inţeles că nimeni nu are nevoie de tine, poate pentru că...simţi nevoia să -ţi descarci sufletul de toate răutaţile şi murdăriile adunate de la oameni, de-a lungul timpului, de multele clipe de singuratate, de tot ce este urât în viaţă ta, şi-atunci te aşezi în faţa cerului plin de stele, şi te uiţi şi cauţi, şi cauţi cu disperare parcă, steaua ta. A căzut? Te-ntrebi cu înfrigurare dacă Ea, mai este pe cer… Dacă mai  străluceşte, cu aceeaşi intensitate sau lumina ei a pălit? Începi să vorbeşti cu propriul tău eu să vezi unde-ai greşit, poate este numai vina ta, poate nu ai ştiut cum să vorbeşti, poate nu ai ştiut cum să te porţi, şi te cerţi într-una, singură, tot pe tine, chiar dacă tu în micul tău suflet atât de sensibil, crezi că ai făcut totul bine, vine acel eu al tău care îţi spune că tu eşti vinovată, nu ai ştiut să laşi de la tine, nu ai ştiut să pui destul suflet în ceea ce faci..şi plângi cu lacrimi amare, şi...cauţi steaua ta...dar nu o găseşti…şi tot cauti, pâna când obosită de atâtea căutări, încetezi s-o mai faci spunându-ţi că nu mai are nici un rost. Aşa e viaţa!  Nu mai vreau să gândesc în funcţie de ceea ce am trăit, ce am avut. Vreau să am din nou  încredere, vreau să pot din nou să mă bucur de ziua de azi. Trecutu-mi este duşman uneori şi oricât de tare m-aş forţa, se pare că mereu câstigă în detrimentul prezentului, pe care îl ignor atât de des. Am iubit, am iubit până ieri… când, scotocindu-mi inima n-am mai descoperit niciun colţişor unde să mai pot face loc altcuiva. Un el a încercat să-mi fure inima cu totul. Văzând că are sorţi de izbândă, a mişcat-o până când a întors-o pe veci. Am ţipat şi nu m-a auzit. Mi-a întors inima spre trecut şi a lăsat-o aşa ştiind că astfel, măcar nu voi mai lăsa pe nimeni să ajungă acolo. Îmi doresc din tot sufletul un nou început. Şi pentru prima dată nu-l mai vreau de mâine. Îl vreau acum! O să închid ochii, o să zâmbesc şi o să iert din nou. Aş vrea să uit... şi voi uita! Îmi este teamă că voi pierde clipele, lăsându-le să moară şi n-aş dori asta pentru nimic în lume. Nu mai vreau să-mi irosesc prezentul cu nimicuri, sau cu cine nu mă merită. Dragostea este o poveste straveche,dar care este întotdeauna nouă, este spaţiul şi timpul măsurat cu inima, este singurul joc unde amândoi câstigă sau amândoi pierd. De această dată am pierdut…şi de aceea am preferat să îngropăm trecutul în spatele culiselor. Oamenii se întâlnesc şi se cunosc...apoi se despart. Se despart pentru că au făcut imprudenţa de a se cunoaşte. Se despart, dar nu se uită. Nu se uită, dar suferă şi cum mulţi fug de suferinţă, puţini ştiu să iubească. Povestea tuturor...sau până la urmă poate doar povestea mea ...cine stie…

Dar îmi promit mie însămi, că de azi, îl voi iubi doar pe acela care iubeşte ploaia şi o casă bună şi priveşte viaţa împăcat, doar pe acela il voi urma prin furtună, şi la focul sufletului său mă voi încălzi neîncetat… Îi voi spune c-am sosit să-i aduc gâanduri bune... ...izvor nesecat de linişte, şi că-mi doresc ca  sufletul.. să-i fie mereu răsărit de soare şi  senin în zare, iar eu nu-mi voi dori decât să-i fiu mereu gândul...cald şi bun, să-i fiu mereu inima... ...şi fiecare picur de tristeţe ce i se va aşterne uneori, în cale, eu să-i fiu doar întărire pentru trup şi suflet...dacă mă va accepta aşa cum sunt…un suflet însingurat, dar sincer şi frumos.