Cei mai buni dansatori ai secolului XX

Martha Graham

Martha Graham este considerata drept fondatoarea dansului modern, dezvoltand o serie de tehnici inovatoare in acest sens. Tehnica sa, care reprezenta o deviere de la baletul clasic si utilizarea unor miscari precum contractii sau spirale, a exercitat o influenta puternica asupra acestei arte.

Graham a mers atat de departe incat a creat un "limbaj al miscarii", bazat pe capacitatea de expresie a corpului uman. A dansat si a realizat coregrafii timp de peste 70 de ani. Martha Graham a fost prima dansatoare care a sustinut spectacole la Casa Alba, a calatorit in diverse tari ca ambasadoare culturala si a primit cea mai mare distinctie care se poate acorda unui civil, Medalia Libertatii.

                                                                         Vaslav Nijinsky

Nijinksy a fost unul dintre cei mai talentati dansatori din istorie,cunoscut pentru capacitatea sa de a sfida gravitatea cu sariturile sale uimitoare, ca si pentru abilitatea sa de a da viata diverselor personaje. De asemenea, Nijinsky avea o abilitate intalnita destul de rar in randul barbatilor: putea sa danseze pe varfurile picioarelor.
Dansatorul rus a avut spectacole alaturi de legendara balerina Anna Pavlova si de Tamara Karsavina, unul dintre fondatorii Royal Academy of Dancing din Londra.

Nijinsky s-a retras de pe scena in 1919, la 29 de ani. Se pare ca retragerea sa a fost cauzata de o cadere de nervoasa, dansatorul fiind diagnosticat si cu schizofrenie.

Si-a petrecut ultimii ani din viata in spitale de psihiatrie si aziluri. A dansat pentru ultima oara in public la sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, impresionand un grup de soldati rusi cu abilitatile sale. A murit la Londra, in data de 8 aprilie 1950.

                                                               Josephine Baker

Desi Josephine Baker este asociata cu epoca jazzului, influenta sa persista inca, la 110 ani de la nastere. De origine africana, Josephine Baker a calatorit la Paris in 1925 pentru a aparea in La Revue Negre. A facut o impresie puternica asupra francezilor, cu sarmul sau exotic si talentul sau unic.

A sustinut spectacole la Folies Bergere in 1926, pe baza acestora reusind sa isi fundamenteze cariera. Treptat, a inceput sa si cante, devenind din ce in ce mai populara in Franta. A devenit cetatean francez in 1937.

In Franta, nu a simtit discriminarea rasiala care exista in Statele Unite ale Americii in acea perioada. Josephine Baker a murit in urma unei hemoragii craniene.

                                            Fred Astaire si Ginger Rogers

Fred Astaire si Ginger Rogers erau un cuplu de dansatori complementari. Se spunea ca Fred Astaire o ajuta pe Ginger Rogers in ceea ce priveste tehnica dansului, in timp ce sex appeal-ul lui Ginger Rogers se transmitea si asupra lui Fred Astaire. Sa-i vezi pe cei doi dansand era una dintre experientele cele mai emotionante.
Si contextul in care evoluau cei doi era unul favorabil. In perioada Marii Depresiuni, americanii se luptau sa gaseasca modalitati de a evada din realitate, iar spectacolul oferit de cei doi se incadra perfect in aceasta categorie de lucruri.

                                                                        Sylvie Guillem

La 48 de ani, Sylvie Guillem continua sa sfideze legile baletului si pe cele ale gravitatii. Guillem a adus ceva nou in lumea baletului prin talentul sau extraordinar, pe care l-a folosit mereu cu inteligenta, onestitate si sensibilitate.
Curiozitatea sa naturala si curajul au facut-o sa mearga pe carari noi, dincolo de limitele baletului clasic. In loc sa isi cladeasca o cariera in productii "sigure", a facut alegeri indraznete, fiind in acelasi timp capabila sa sustina un spectacol la Opera din Paris, cat si sa participe la un spectacol inovator precum "In The Middle Somewhat Elevated", de Forsythe.
Nu exista prea multi dansatori care sa aiba un domeniu de activitate atat de vast, astfel ca nu este de mirare ca a ajuns un model pentru dansatori. La fel ca si Maria Callas in domeniul operei, Guillem a redefinit imaginea populara a unei balerine.

                                                                     Mihail Barisnikov

Mihail Barisnikov este unul dintre cei mai mari balerini din toate timpurile, multi critici considerandu-l drept cel mai important. Nascut in Letonia, a studiat baletul la Scoala Vaganova din St. Petersburg, inainte sa intre in Baletul Kirov, in 1967.
De atunci, a fost protagonistul principal in zeci de spectacole. A jucat un rol cheie in integrarea baletului in cultura populara in perioada anilor '70 si '80. Barisnikov este probabil cel mai influent dansator al timpurilor noastre.


                                                                Rudolf Nureyev

In timp ce Barisnikov a cucerit inimile criticilor si ale dansatorilor, Rudolf Nureyev a reusit sa fie iubit de milioane de oameni obisnuiti din intreaga lume. Nascut in Rusia, a devenit membru al Baletului Kirov la varsta de 20 de ani. In 1961, cand viata sa din afara scenei a devenit subiect al investigatiei autoritatilor din Rusia, a cautat azil politic in Paris si apoi a plecat in turnee cu Grand Ballet du Marquis de Cuevas.

In anii '70 a patruns in industria filmului. Multi critici au spus ca Nureyev nu era atat de bun ca Barisnikov, insa acesta a reusit sa ii incante pe oamenii obisnuiti datorita carismei sale si stilului sau de dans plin de emotie.

Spectacolul "Romeo si Julieta", ce i-a avut ca protagonisti pe Rudolf Nureyev si Margot Fonteyn, a ramas pana astazi una dintre cele mai puternice si emotionante interpretari din istoria baletului.

Din pacate, Nureyev a murit in 1993, fiind infestat cu virusul HIV.

Sursa...-2013

Scrisoarea lui Charlie Chaplin pentru fiica sa Geraldine

Charlie Chaplin, tata a 12 copii, in 1965, fiind la venerabila varsta de 76 de ani, a scris o scrisoare fiicei sale de 21 de ani, Geraldine, care incerca sa-si faca o cariera in lumea dansului, in orasul Paris. Scrisoarea este emotionanta, foarte personala, dar in acelasi timp i se potriveste fiecaruia din noi.

Este un exemplu de dragoste paterna si grija, de tristete si bucurie, mandrie si ingrijorare, intelepciune adunata de-a lungul anilor si copilarie, care s-a pastrat in el. “Niciodata nu am fost un inger”, scria geniul cinematografiei, “dar intotdeauna m-am staruit sa fiu un om in adevaratul sens al cuvantului. Incearca si tu”.Cititi aceasta scrisoare si ganditi-va la ce v-au invatat parintii si ce ati vrea sa va invatati copiii.

Fetita mea!

Acum este noapte. Noaptea de Craciun. Toti soldatii inarmati din mica mea cetate au adormit. Fratele tau si sora ta dorm. Chiar si mama ta doarme. Aproape ca nu am trezit puisorii adormiti, cand m-am pornit in camera asta semi luminata. Cat esti de departe de mine! Si sa orbesc daca nu vad imaginea ta in fata ochilor mei tot timpul. Portretul tau sta aici pe masa si aici, in inima mea. Dar unde esti tu? Acolo, in Parisul de poveste, dansezi pe mareata scena teatrala de pe Champs-Élysées. Stiu asta prea bine si totusi mi se pare ca aud pasii tai in linistea noptii, vad ochii tai, care stralucesc ca stelele pe cerul de iarna.

Aud cum interpretezi in spectacolul de Craciun rolul frumoasei persiene inrobita de hanul tatar. Fii o frumoasa si danseaza! Fii o stea si straluceste! Dar daca extazul si multumirile publicului te vor imbata, daca mireasma florilor te vor ameti, aseaza-te in colt si citeste scrisoarea mea, asculta-ti glasul inimii. Sunt tatal tau, Geraldine! Eu, Charlie, Charlie Chaplin! Stii tu, oare cate nopti am stat langa patul tau cand erai mica si iti povesteam basme despre frumoasa adormita, despre dragonul care nu doarme niciodata? Si cand somnul imi biruia ochii batrani radeam de el si ii ziceam: “Pleaca! Somnul meu e tesut din visurile fiicei mele!”

Ti-am vazut visurile, Geraldine, ti-am vazut viitorul, ziua ta de azi. Am vazut o fata dansand pe scena, o zana alunecand pe cer. Auzeam cum  vorbea publicul: “Vedeti fata aceasta? Este fiica unui bufon batran. Mai tineti minte? Il chema Charlie.” Da, eu sunt Charlie! Sunt acel bufon batran! Astazi este randul tau. Danseaza! Eu am dansat in pantaloni rupti, largi, dar tu dansezi in costum de matase de printesa. Aceste dansuri si furtuna de aplauze te vor inalta la cer. Zboara! Zboara acolo! Dar coboara si pe pamant! Trebuie sa vezi viata oamenilor, viata dansatorilor de pe strada, care danseaza tremurand de frig si de foame. Eu am fost ca ei, Geraldine. In acele nopti magice cand tu adormeai leganata de povestile mele, eu stateam treaz.

Ma uitam la fata ta, ascultam bataile inimii tale si ma intrebam: “Charlie, oare acest pisicut intr-o zi te va recunoaste?” Nu mai stii, Geraldine. Multe povesti ti-am spus in acele nopti indepartate, dar poveste mea – niciodata. Dar ea este interesanta. Este despre bufonul flamand, care canta si dansa in cartierele sarace ale Londrei si pe urma strangea pentru binefaceri. Iata-o, povestea mea! Am cunoscut si foamea si ce inseamna sa nu ai un acoperis deasupra capului. Mai mult decat atat, am simtit durerea umilitoare a mascariciului hoinar, in pieptul caruia se framanta un ocean de mandrie; si aceasta mandrie era ranita dureros de monedele aruncate. Si totusi sunt viu, asa ca sa lasam asta.

Mai bine sa vorbim despre tine. Dupa numele tau – Geraldine – urmeaza familia mea – Chaplin. Cu aceasta familie, mai bine de 40 de ani am amuzat oamenii. Dar eu am plans mai mult decat au ras ei. Geraldine, in lumea in care traiesti, exista nu numai dansuri si muzica! La miezul noptii, cand iesi din sala imensa, poti sa uiti de admiratorii bogati, dar nu uita sa intrebi de soferul taxiului, care te va duce acasa, de sotia sa. Si daca este insarcinata si nu au bani de scutece pentru viitorul copil, pune-i niste bani in buzunar. Am dat ordin la banca sa-ti plateasca aceste cheltuieli. Dar celorlalti plateste-le exact cat le datorezi. Din cand in cand mergi cu metroul sau cu autobuzul, mergi pe jos si cunoaste orasul.

Priveste mai atent la oameni! Uita-te la vaduve si copii orfani. Macar o data pe zi vorbeste-ti asa: “Sunt la fel ca ei”. Da, esti una cu ei, fetita mea! Mai mult decat atat. Arta, inainte sa dea aripi omului, ca el sa zboare in sus, ii rupe picioarele. Si daca va veni ziua cand te vei simti mai presus decat publicul, paraseste scena imediat. Cu primul taxi mergi prin periferiile Parisului. Il stiu foarte bine! Acolo vei vedea multe dansatoare ca tine, poate chiar mai frumoase, mai gratioase, cu mai multa mandrie. Acolo nu va fi nici urma de reflectoarele orbitoare ale teatrului tau. Reflector pentru dansele este luna.

Uita-te bine! Nu danseaza ele mai bine decat tine? Recunoaste, fetita mea! Intotdeauna se va gasi acela care danseaza, joaca mai bine decat tine! Si tine minte: in familia lui Charlie nu a fost nici unul care sa fi certat soferul de taxi sau sa rada de saracii care locuiesc pe malurile Senei. Eu voi muri, iar tu vei trai. Vreau ca tu niciodata sa nu stii ce e aceea saracie. Cu aceasta scrisoare iti trimit o carte de cecuri, pentru ca tu sa poti cheltui cat iti doresti. Dar cand vei cheltui doi franci sa nu uiti ca al treilea nu e al tau. El trebuie sa ii apartina unui necunoscut care are nevoie de dansul. Iar tu vei gasi repede unul. Trebuie numai sa vrei sa-i vezi pe acesti saraci necunoscuti si ii vei intalni oriunde. Vorbesc cu tine despre bani, deoarece le-am cunoscut puterea demonica. Am petrecut foarte mult timp la circ si tot timpul imi faceam griji pentru echilibristi.

Si trebuie sa-ti spun ca oamenii cad cel mai des pe pamantul tare, mai des decat echilibristii de pe sarma. Poate la vreo petrecere selecta te va orbi stralucirea vreunui diamant. In acel moment el va deveni acea sarma periculoasa si caderea este inevitabila. Poate, intr-o buna zi, o sa te cucereasca chipul frumos al unui print. In acea zi vei deveni un echilibrist lipsit de experienta, iar acestia cad de fiecare data. Nu iti vinde inima pentru aur si bijuterii. Afla ca cel mai mare diamant este soarele. Din fericire el straluceste pentru toti. Cand va veni vremea si te vei indragosti, iubeste acea persoana din toata inima. I-am spus mamei tale sa-ti scrie despre asta. Ea intelege dragostea mai mult decat mine si e mai bine ca ea sa discute despre acest lucru cu tine. Munca iti este grea, stiu asta.

Corpul iti este acoperit de o bucata de matase. Pentru arta poti sa apari pe scena si dezbracat, dar sa te intorci de acolo trebuie nu numai sa fii imbracat, dar si mai curat. Sunt batran si poate, cuvintele mele suna amuzant. Dar, dupa mine, trupul tau dezgolit trebuie sa apartina numai celui care iti iubeste sufletul dezgolit. Nu este grav, daca parerea ta in aceasta privinta este veche de zece ani, adica apartine timpului trecut. Nu-ti fie frica, acesti zece ani nu te vor imbatrani. Dar oricum nu ar fi, vreau ca tu sa fii ultimul om care va deveni locuitor al insulei goilor. Stiu ca tatii si copiii duc o lupta vesnica. Lupta cu mine, cu gandurile mele, fetita mea! Nu iubesc copiii ascultatori. Si cum nu au cazut lacrimi din ochii mei pe aceasta scrisoare, vreau sa cred, ca aceasta noapte de Craciun este noaptea minunilor.

Imi doresc sa se intample o minune si tu sa intelegi cu adevarat ce am vrut sa-ti spun. Charlie a imbatranit, Geraldine. Mai devreme sau mai tarziu in loc de rochia alba de scena va trebui sa imbraci vesminte de doliu ca sa vii la mormantul meu. Acum nu vreau sa te intristez. Dar din vreme in vreme uita-te in oglinda – acolo vei vedea trasaturile mele. In venele tale curge sangele meu. Chiar si atunci cand sangele se va opri in vasele mele, vreau ca tu sa nu il uiti pe tatal tau. Nu am fost un inger, dar intotdeauna am incercat sa fiu om. Incearca si tu.

Tatal tau,

Charlie

Sursa: shosho.ro

Baletul nu este o poanta ! Cum arata picioarele unei balerine.

Baletul nu este o poanta !  

Cum arata picioarele unei balerine .

Dictionarul explicativ al limbii romane ne spune ca poanta este (la plural – poante): Papuci speciali, cu varful alungit si intarit, pe care ii poarta balerinele legati de glezna.

Insa aceste elegante poante invelite in satin roz ascund o multime de suferinte: unghii negre sau cazute, glezne scrantite, osatura deformata, ligamente rupte si rani in carne vie. Dansatorii de balet platesc un pret urias pentru frumusetea acestei arte.

Noi le vedem pe marile scene, miscandu-se cu o gratie pe care o regasim in zborul fluturilor, stand pe varfuri si facand piruete perfecte. Fetitele le adora si viseaza sa fie ca ele, iar femeile le invidiaza pentru trupurile fara de cusur si feminitatea pe care o emana cu fiecare pas. Dincolo de zambete si ropote de aplauze, ar trebui sa stim ca viata balerinelor nu e una chiar desprinsa din povesti.

Margot Fonteyn, una dintre cele mai renumite balerine a tuturor timpurilor, a spus candva ca, daca oamenii ar sti la ce chinuri cumplite se supun balerinii, numai aceia dintre noi care se bucura de luptele din corida ar mai putea urmari un spectacol de balet.

„Sunt presate sa isi pastreze locurile in cadrul institutiilor de balet, iar asta le impinge la suferinte crunte. Am vazut cazuri in care dansatoarele ar fi avut nevoie de o luna de repaus. Insa tot ce le-am putut spune a fost sa-si ia o zi libera, altfel nu ar mai fi venit niciodata la mine”, explica Peter Norman, unul dintre cei mai cunoscuti ortopezi specializati pe problemele piciorului. El a vazut multe balerine care, desi aveau fracturi grave, s-au urcat pe poante si au sustinut spectacolele cu zambetul pe buze. Dupa cativa ani insa, balerinele pot cu greu sa incalte sandale sau pantofi cu toc din cauza picioarelor pline de bataturi. Iar multe dintre ele au niste ritualuri, sa le spunem mai putin ortodoxe: captusirea poantelor cu piele de caprioara sau ciorapi vechi, invelirea picioarelor in benzi elastice sau lana de oaie, iar multe dintre ele chiar isi ung picioarele cu lipici sau alte materiale chimice pentru a face ca poantele sa le stea cat mai fixe.

Problemele cu ranile generate de poante nu sunt singurele, balerinele se trezesc cu noaptea in cap, abia se ating de mancare, se lovesc la antrenamente, sunt certate de profesorii exigenti, iar noaptea le prinde in sala, repetand miscari in fata oglinzii, de multe ori cu poantele murdare si lacrimi in ochi, iar asta se intampla de la o varsta frageda.

Si ce fac ele ca sa lupte cu durerea? In primul rand iau calmante, muuulte calmante, cultul acestora fiind foarte raspandit printre dansatoarele gratioase, pentru ele acest lucru fiind normal, devenind o obisnuinta de la un moment dat. Iar mai apoi, ignora toate aceste rani, obisnuindu-se cu ideea ca trebuie sa mearga mai departe. Iar de la un moment dat se obisnuiesc si cu durerea. Insa cand spectacolul iese perfect, nu mai conteaza nimic.

Totusi, balerinele spun despre ele ca nu sunt masochiste, dupa ani de munca asidua pur si simplu nu isi permit sa lase ca o unghie rupta sau o glezna luxata sa le afecteze viata. Viata insemnand baletul, care este totul pentru ele si astfel capata puterea de a-si transforma durerea in gratie.

De acum, cand veti merge la un spectacol de balet veti intelege ce presupune munca din spatele cortinei. Si veti stii ca dincolo de fragilitatea lor aparenta si gratia cu care apar pe scena, balerinele invata de mici ca, pentru ele, unica optiune este sa fii puternica si sa mergi mai departe.

Raluca ÖSZ -Date: January 23, 2014 in: Cultura

Personalitati din istoria Romaniei Dora d'Istria Elena Ghica, cea mai inteligentă româncă din secolul al XIX-lea.

Personalitati din istoria Romaniei 

                                                     Dora d'Istria
       Elena Ghica, cea mai inteligentă româncă din secolul al XIX-lea.

                      3 februarie 1828,-17 noiembrie 1888,

  

 

Dora d'Istria a fost pseudonimul pe care l-a ales prinţesa cosmopolită Elena Ghica, pentru a dobândi gloria, graţie talentului şi nu viţei nobil

Elegantă, frumoasa, curajoasă, poliglotă, scriitoare, cu un fizic robust şi rezistent, cu o ambiţie incredibilă şi o personalitate fascinantă. O femeie superbă: Dora d’Istria (Elena Ghica).
Dora d’Istria, una din primele feministe ale secolului 19, a fost fiica marelui ban Dimitrie Ghica (numismat şi arheolog) şi a Caterinei Faca(scriitoare si traducatoare).
S-a născut şi a copilărit în Bucureşti, unde a primit o educaţie strictă şi aleasă. Profesorii ei particulari erau convinsi că micuţa Elena este un copil minune, pentru că a învăţat, până la vârsta de zece ani, nouă limbi străine, pictura şi pianul. La numai 14 ani a tradus, în limba germană, Iliada lui Homer.
În perioada 1842 – 1846, familia Ghica face o călătorie de studii pentru Elena, prin marile oraşe europene, Viena, Dresda, Veneţia şi Berlin.
În 1849 se căsătoreşte cu principele rus Alexandr Kolotov Massalski, cu care se stabileşte la Sankt Petersburg. Aici obţine premiul I la un concurs de peisaje organizat la Muzeul Ermitaj. În timpul Războiului Crimeii (1853 – 1856) îşi arată simpatiile pentru Franţa şi Anglia, fapt pentru care a fost pedepsită crunt de către oficialităţi, fiind bătută la palatul gubernial din capitala rusă. Elena, umilită şi incredibil de independentă şi curajoasă, îşi părăseşte soţul şi plecă în Occident, stabilindu-se în Elveţia, la Arau.

Pe 1 iunie 1860, Elena Ghica a devenit prima femeie care a escaladat vârful Monch, unul dintre cele trei cele mai înalte vârfuri din Alpi. Odată ajunsă în vârf, prinţesa Elena a marcat trecerea ei pe acolo cu un steag pe care era brodată de mâna ei stema Ţării Româneşti. Şi-a descris toată aventura urcuşului în cartea German Switzerland publicată în 1856 în franceză şi în 1860 în germană.
Opera sa a fost variată, ea cuprinzând teme de istorie, politică socială, economie politică, religie, feminism, poezie populară sau pagini de istorie, etnografie, etnologie şi folclorul popoarelor din Balcani, publicate în limbile franceză, italiană, greacă, rusă, germană şi engleză.
A colaborat cu numeroase reviste, şi a călătorit enorm prin Europa Occidentală, prin Balcani, sau în cele două Americi. A fost membră a multor Academii, societăţi savante, institute, asociaţii din Grecia, Italia, Turcia, Franţa, Austria sau Argentina.
 

In corespondenta cu Giuseppe Garibaldi îşi expune ideile politice, propunând un plan de federaţie, formată din state independente, în Balcani, care să cuprindă pe italieni, albanezi, greci şi pe români, „…nu e departe ziua când, de la culmile Carpaţilor la ţărmurile Mării Egee, steagul principelui român Mihai Viteazul ca şi cele ale lui Caragheorghe, Scanderbeg şi Canaris vor fâlfâi liber peste frumoasele ţinuturi unde aceşti vajnici patrioţi şi-au vărsat sângele”.

Elena Ghica şi-a petrecut ultimii 20 de ani mai mult în Italia, la Torino, Livorno şi, în sfârşit, la Florenţa, în casa scriitorului Angelo de Gubernatis. Dar a rămas mereu cu inima la locurile în care s-a născut şi a copilărit:„îndepărtată de soartă, din copilărie, de malurile dragi ale Dâmboviţei, n-am încetat niciodată să aparţin ţării natale al cărei destin este obiectul meditaţiilor mele neîncetate”.
A lăsat toată averea moştenire statului român şi nicio stradă din Bucureşti nu-i poartă numele.

       Sursa: adev.ro

Iubire interzisă: Regele Mihai cu moştenitoarea Imperiului Malaxa

Cea care ar fi putut deveni regina României, Irina Malaxa, a devenit

soţia strălucitului laureat al premiului Nobel

Iubire interzisă: Regele Mihai cu moştenitoarea Imperiului Malaxa 
Autor : Nicoleta Savin

Una dintre cele mai frumoase idile ale epocii interbelice a fost cea dintre Irina, fiica

industriaşului Malaxa, şi Principele Mihai.

În vara anului 1938, când cei doi s-au cunoscut, nici unul nu împlinise 18 ani. Erau la

prima dragoste şi auspiciile păreau fericite, atât Carol al II-lea, cât şi Nicolae Malaxa

încurajând relaţia. Abdicarea Regelui Carol al II-lea în toamna anului 1940 l-a adus

pe Mihai pe tronul rămas liber. Relaţia Prinţului redevenit Rege al României cu Lulu

Malaxa s-a rupt din raţiuni de stat şi din influenţele familiei. Lulu Malaxa s-a

căsătorit cu medicul George Emil Palade, au emigrat în SUA şi s-a stins din viaţă la

numai 48 de ani, în 1969, cu cinci ani înainte ca soţul său să primească Premiul

Nobel pentru fiziologie şi medicină. Irina şi George Palade au avut doi copii, Georgia

Palade Von Dusen şi Philip Palade, deveniţi moştenitorii averii Malaxa, confiscate de

legionari şi naţionalizate de comunişti.

Pasiunile unui prinţ: Maşinile şi caii de rasă.

Cu siguranţă, Regele Mihai I îşi aminteşte cu emoţie prima sa dragoste. Dacă este să

dăm crezare înţelepciunii populare, aceasta nu se uită niciodată. Până s-o cunoască

pe Lulu Malaxa, prinţul Mihai era fascinat doar de maşini, puşti de vânătoare şi cai

de rasă.

Când în vara anului 1938 a zărit-o pentru prima dată într-o staţiune de pe litoralul

Mării Negre pe fata celebrului industriaş, pasiunile prinţului au trecut în plan secund.

2

Părea vrăjit de bruneta zveltă, cu profil grecesc, de camee. Avea şi de ce. Cei care au

cunoscut-o în epocă spun că Lulu Malaxa era o adolescentă cultivată, avea o fire

deschisă şi romantică şi părea a fi foarte tandră şi caldă în relaţia cu prinţul Mihai.

Tinerii au devenit foarte repede de nedespărţit, erau văzuţi adeseori în aceeaşi

maşină, dar şi la hipodrom, pe terenul de tenis sau la bazinul de înot. Prinţul a

început să-şi invite iubita la castelul Peleş din Sinaia. Ajungeau acolo cu automobilul

favorit al lui Mihai, un Alfa Romeo care putea atinge şi 120 kilometri pe oră. Presa

vremii a relatat că Mihai a rugat-o pe Lulu să-l însoţească la o vânătoare de lupi, iar

ea a dat curs acestei invitaţii. Mihai părea îndrăgostit lulea, îi cânta iubitei la pian

piese din Bach, Brahms, Mozart şi Debussy, compozitorii săi preferaţi.

Simpatizaţi de presă, încurajaţi de familii

Dacă pe atunci ar fi existat paparazzi, probabil că ne-ar fi parvenit astăzi numeroase

fotografii cu celebrul cuplu. Presa vremii a consemnat relaţia cu moderaţie şi rezervă,

aproape că a protejat-o. Relatările sunt puţine şi decente. Idila de la Bucureşti a

ajuns şi în paginile presei străine. Cei doi tineri erau descrişi admirativ de cotidianul

"The Palm Beach Report": "El, înalt şi blond, iar ea, subţirică, brunetă, cu un

splendid profil de grecoaică, fac un cuplu atât de contrastant." Lumea părea să fie

doar a lor, dar relatările ulterioare ale poveştii amintesc de supravegherea din umbră

a celor doi îndrăgostiţi de către Regele Carol al II-lea. Acesta dorea ca prinţul Mihai

să stea cât mai departe de politică şi vedea în fiul său un rival. Nici Malaxa nu avea

nimic împotriva unei relaţii care putea da alt curs relaţiei sale, şi aşa destul de bune,

cu Casa Regală.

Nu este un secret că Nicolae Malaxa a ajuns să deţină cea mai mare avere din epocă

şi datorită sprijinului masiv acordat de stat, sub formă de credite şi comenzi.

Guvernul i-a acordat credite de stat, iar apoi i-a cumpărat producţia. Presa vremii

afirma că au fost ani în care 98% din producţie era livrată către stat, profiturile

obţinute atingând rate între 300 şi 1.000%, iar o parte din acestea s-au întors la rege

sub formă de donaţii şi acţiuni.

3

Cel mai vehement contestatar al relaţiei dintre Carol al II-lea şi Malaxa a fost

Constantin Argetoianu, premier vreme de două luni în 1939. Dacă Regele şi Malaxa

păreau mulţumiţi de idila copiilor, nu acelaşi lucru se putea spune şi despre mama

prinţului Mihai, prinţesa Elena, care-şi dorea o parteneră cu sânge albastru pentru

unicul său fiu.

"El, înalt şi blond, iar ea, subţirică, brunetă, cu un splendid profil de grecoaică fac un

cuplu atât de contrastant."

Istoria şi intrigile dau totul peste cap

Brusca abdicare a lui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940, la doar câteva zile după

pierderea unei importante părţi din Ardeal către Ungaria, prin Dictatul de la Viena

din 30 august 1940, a schimbat decisiv cursul acestei poveşti de dragoste. Puterea

efectivă a fost preluată de generalul Antonescu, iar prinţul Mihai a devenit Mihai I de

România şi a urcat pe tron. Şi Nicolae Malaxa, acest "Krupp al României", a căzut în

dizgraţie. În luna mai a anului 1941, a fost acuzat de colaborare cu legionarii şi i s-au

confiscat uzinele.

Regele Mihai a fost influenţat decisiv să răcească şi să rupă relaţia cu Lulu Malaxa de

către cele două femei care i-au marcat viaţa, mama sa, Elena, prinţesă de Grecia şi

mătuşa sa, prinţesa de Spoleto, ulterior ducesă de Aosta. Antipatia constantă a

acestora pentru Lulu Malaxa a fost foarte bine ambalată în "raţiunile de stat" potrivit

cărora un rege avea datoria să caute să întemeieze o familie cu o femeie de rangul

său.

ŞANSA UNEI NOI IUBIRI

Din cauza unor probleme de sănătate, Lulu ajunge să-l cunoască în cursul anului

1941 pe medicul George Emil Palade.

În 1941, Lulu împlinise 20 de ani, George Emil Palade avea 29. Născut la Iaşi, fiul

unui profesor de filosofie şi al unei învăţătoare, Palade avea deja o carieră

promiţătoare în medicina internă, cu un doctorat în anatomie microscopică absolvit

în 1940, la numai 28 de ani, sub îndrumarea a două somităţi medicale Francisc

Rainer şi Andre Boivin, profesori de anatomie şi biochimie.

4

Au emigrat în SUA

Lulu Malaxa şi George Emil Palade s-au căsătorit în acelaşi an, potrivit biografiilor

medicului român. Presa din zilele noastre susţine eronat că această căsătorie s-ar fi

încheiat în 1946, an în care, de fapt, soţii Palade au emigrat în SUA.

Şi Nicolae Malaxa s-a descurcat bine. După război, pe motiv că a fost persecutat de

Antonescu, a reuşit să-şi transfere lichidităţi importante în SUA. Dar minunea n-a

durat mult. La naţionalizarea din iunie 1948, lui Nicoale Malaxa i-au fost confiscate

toate proprietăţile şi a devenit angajat într-una din fabricile sale. Trimis într-o

delegaţie comercială la Viena, Malaxa a refuzat să se întoarcă în România comunistă.

A plecat în SUA şi s-a stabilit la New York, cerând drept de rezidenţă permanentă. În

ţară a fost acuzat în contumacie de colaborare cu Garda de Fier şi a fost condamnat

la moarte pentru crime de război. După descoperirea trecutului său politic,

industriaşul român a fost acuzat public de colaborare cu Garda de Fier, iar

autorităţile americane au încercat să-l deporteze. N-au mai avut pe cine, fiindcă

Nicolae Malaxa a murit în 1965.

Lulu a murit la 48 de ani

Nicolae Malaxa a fost fericit să fie aproape de fiica sa, pe care a divinizat-o, şi de

ginerele său. A fost şi un bunic împlinit, având prilejul să-şi vadă adesea cei doi

nepoţi, Georgia Palade Von Dusen şi Philip Palade. La patru ani după moartea

tatălui său, Lulu Malaxa a fost răpusă de o boală care nu-i dădea de mult timp pace.

Avea numai 48 de ani. Abia în 1974, George Emil Palade avea să primească premiul

Nobel pentru medicină. Nu pentru România, ci pentru SUA, stat al cărui cetăţean

devenise.

UNIC

Palmares neegalat de nici un român George Emil Palade s-a recăsătorit în 1970, cu

Marilyn Gist Farquhar, o chimistă alături de care a lucrat mai mulţi ani. Cariera lui

Palade în America a fost fulminantă. Poate nici savantul nu visa o astfel de glorie în

1946, când a călcat prima dată pe pământ american, ca "Visiting Investigator" la

Institutul Rockefeller din New York.

Aici a devenit asistent, apoi membru asociat, membru titular, şef al Laboratorului de

biologie celulară şi profesor de biologie. Din anul 1972 a condus Catedra de Biologie

celulară a Universităţii Yale din New York.

George Emil Palade a murit în 2008, în luna octombrie.