FASCINANTELE POVEŞTI DE DRAGOSTE ALE PRINŢESEI MARTHA BIBESCU

Cu o inteligenţă sclipitoare şi o eleganţă desăvârşită care i-au adus la picioare cele mai mari personalităţi ale epocii sale, Martha Bibescu a fost, fără doar şi poate, una din cele mai admirate şi curtate femei ale Bucureştiului interbelic.

Născută pe 28 ianuarie 1889, Martha Bibescu descindea din cele mai vechi şi mai ilustre familii româneşti de tradiţie politicã, diplomaticã şi culturalã, din ramura domnitorului moldovean Constantin Mavrocordat şi dintr-o familie cu origine greceascã, cea a tatălui (Ion Lahovary, fost ministru plenipotenţiar al României la Paris și ministru al Afacerilor Externe).
Când încă nici nu împlinise 16 ani, Martha Lahovary se lasă prinsă în mrejele cuceritorului prinţ George Valentin Bibescu, nepotul lui Gheorghe Bibescu, domn al Munteniei, a cărei cerere în căsătorie o va accepta. Până să primească dispensa Vaticanului pentru nuntă, cei doi au locuit în castelul de la Posada, sub supravegherea prinţesei de Beauffremont, Henriette de Caraman-Chimay, nepoata lui Napoleon I şi mama printului Bibescu. Într-un final, unirea destinelor celor doi a avut loc cu mare fast, la Biserica Domniţa Bălaşa.

Însă prinţul Bibescu, ale cărui infidelităţi publice scandalizaseră întreg Bucureştiul, va fi prima ei dezamăgire în dragoste, dar şi bărbatul alături de care va rămâne până la sfârşitul vieţii acestuia. Frumos, fabulos de bogat, încăpăţânat, adulat de o mamă pentru care nimic altceva nu exista, George Valentin Bibescu era un om capricios, infidel şi egoist care o privea pe Martha ca pe o decoraţie: odata primită, nu mai e râvnită. Martha a înţeles repede acest lucru, iar dezamăgirea i-a fost cu atât mai mare cu cât a devenit mamă la vârsta de 17 ani, când a născut-o pe Valentina, singura descendentă a noii familii Bibescu.Din acest moment, se pare că drumurile lor s-au despărţit,  fiecare dintre cei doi soţi trăindu-şi nestingheriţi iubirile extraconjugale, fără însă a se despărţi.
În 1905, George Valentin Bibescu, un pasionat al automobilului, porneşte într-o expediţie spre Persia, având şi sarcini diplomatice ( fusese numit  conducatorul delegatiei care urma sa mearga la sahul Persiei), iar Martha îl însoţeşte. În această călătorie se apropie foarte tare de Emanuel, vărul ei, un tânăr chipeş, introvertit şi elegant, deosebit de atent cu frumoasa lui rudă din România. Numai că acesta nu-i împărtăşeşte sentimentele şi o refuză cu delicateţe, dar ferm.

Nu este o dezamăgire insormontabilă, mai ales că după întoarcerea ei din Persia şi apariţia jurnalului de călătorie în limba franceză, sub titlul de “Cele opt paradisuri”, succesul ei literar atinge cote de neimaginat. Academia Franceză a premiat-o, marii sti¬lişti Apollinaire şi Anatole France s-au întrecut în laude, iar Marcel Proust îi declara autoarei: “Sunteţi un scriitor desăvârşit, prin¬ţesă, şi asta nu-i puţin când, precum o faceţi, prin scriitor înţelegem atâţia artişti reuniţi: un prozator, un parfumer, un decorator, un muzician, un sculptor, un poet…”

În 1909, moştenitorul tronului Germaniei, prinţul Wilhelm, se îndrăgosteşte de Martha, care, însă, îl priveşte doar ca pe un adolescent amorezat, simţindu-se flatată, dar nu îndrăgostită. Tânăra de 20 de ani însemna în jurnal: “Domnind peste el, domnesc peste un imperiu!“

Martha avea toate atributele unei cuceritoare. Mai mici sau mai mari, iubirile ei au fost întotdeauna celebre, printre numele vehiculate fiind: Regele Alfons al XIII-lea al Spaniei, Henri de Jouvenel, Charles-Louis, prinţ de Beauvau-Craon, Lord Thomson of Cardington, Ramsay MacDonald, prim-ministru al Marii Britanii. Nu avem cum să ştim cu exactitate pe care dintre ei i-a iubit cu adevărat, un luru este însă sigur: în viaţa Marthei unul dintre bărbaţii care a contat cu adevărat a fost Charles-Louis, prinţ de Beauvau-Craon
Admirată de poeţi şi romancieri de talia lui Jean Cocteau, Paul Valéry, François Mauriac, Max Jacob sau Rainer Maria Rilke, Martha nu se poate bucura pe deplin de acest succes răsunător. Soţul ei, ambiţiosul prinţ George nu îşi poate stăpâni atracţia pentru alte femei, iar Martha, dezamăgită în dragostea ei, îşi va îndrepta atenţia asupra lui Charles Louis de Beauvau Craon, unul dintre cei mai râvniţi burlaci ai Franţei la vreme respectivă şi descendentul unei vechi familii aristocrate, în vârstã 30 de ani.

Se pare însă că şarmantul francez o iubea nebuneşte şi făcea presiuni asupra ei să divorţeze pentru a deveni, oficial, un cuplu. Singurul obstacol în calea fericirii lor părea mariajul Marthei, care deşi abia împlinise 24 de ani şi-a dat seama că un divorţ, urmate de o căsătorie nu ar fi fost tolerate de înalta societate din care iubitul ei făcea parte. Şi cu toate piedicile apărute, cei doi au avut o relaţie pasională şi au petrecut mult timp împreună, la Paris, Florenţa sau Veneţia. Şi-au dat întâlnire la Lemberg şi la Graz, iar legătura lor a ajuns de notorietate în capitala Franţei. Scindată între dragoste şi datorie, Martha încearcă să-şi găsească drumul retrăgându-se la o mănăstire din Alger. Prinţesa şi-a dat seama mai târziu “de ceea ce atât de mulţi dintre prieteni au ştiut dintotdeauna, cã el, Charles Louis, a fost adevãrata mea dragoste şi cã nici el nu s-a împãcat vreodatã cu ideea cã m-a pierdut”.
Parcă pentru a-o întări în decizia de a nu divorţa, şi acest aspect fiind pus pe tapet, soţul ei, prinţul Bibescu îi dăruieşte palatul Mogoşoaia, pe care îl cumpãrase de la o verişoarã de-a lui. Martha a fost extrem de încântatã şi a investit în acel loc mult timp, multã dragoste şi mulţi bani pentru a-l restaura. Palatul Mogoşoaia va reprezenta cea mai puternică şi constantă iubire a prinţesei Martha Bibescu, iar aceasta îşi va demonstra aici simţul pentru lux şi rafinament. A iubit Mogoşoaia cu toată inima. Prima noapte a lucrărilor de reconstrucţie a dormit lângă schele, într-un cort!

Dar Charles Louis o va urma şi în România. Întalnirea dintre cei doi iubiţi a avut loc în grădinile parcului, pe malul lacului, unde, cei doi şi-au plâns, cu siguranţă, destinul, acceptând, totuşi, că nu se putea altfel. Rangul nobiliar era mai puternic decât patima lor…

Primul război mondial întrerupe şi planurile grandioase ale prinţesei de restaurare completă a domeniului, iar anul 1916 o găseşte directoare a spitalului 118 din Bucureştiul pe care, spre deosebire de majoritatea prietenilor săi din lumea bună, nu îl părăseşte, mai mult îşi utilizează poziţia pentru a transmite la Iaşi, unde se refugiaseră reprezentanţii autorităţilor, informaţii preţioase referitoare la ce se întâmpla în capitala ocupată de nemţi.
Calităţile speciale ale Marthei au fãcut-o să devină marea pasiune a maiorului Christopher Thomson , trimis de Marea Britanie cu misiunea specială de a convinge România să intre de partea Antantei. Lordul Thomson a fost unul dintre bărbaţii care au marcat viaţa Prin¬ţesei de pe “Apele liniş¬tite”, aşa cum spunea el domeniului Martei de la Mogoşoaia. Cei doi au dezvoltat o relaţie puternică, o iubire reciprocă, plină de spirit, care nu s-a sfârşit o dată cu dispariţia prematură, în plină glorie a Lordului, atunci când avionul său s-a prăbuşit în flăcări într-o pă¬dure din Franţa, la 8 octombrie 1930. “N-am avut niciodată alte vieţi în afara vieţii bărbaţilor mei. Viaţa lui a fost cea mai frumoasă viaţă a mea”, scria Martha.

Sfârşitul perioadei interbelice se dovedeşte a fi unul dificil şi dureros pentru Martha deoarece mulţi dintre apropiaţii ei mor sau se sinucid, începe cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, iar palatal, în care investise o adevărată avere, transformându-l într-un centru al vieţii mondene, cade victimã percheziţiilor legionare. La toate acestea se adaugã boala lui George, pe care preferã sã-l îngrijeascã personal în ultimele luni de viaţã. Este momentul în care Martha îşi dovedeşte devotamentul faţã de familie şi faptul cã l-a iubit pe George într-un fel aparte.
Patru ani mai târziu, devastată de schimbările istorice fuge din ţară, iniţial în Anglia, apoi la Paris, stabilindu-se într-un apartament din celebrul hotel Ritz. În urma ei, comuniştii confiscă averea familiei, iar prinţesa începe să scrie pentru a putea supravieţui.

La 60 ani era încă o prezenţă excentrică. Casa Dior, a cărei reclamă vie fusese decenii, realiza pentru ea haine speciale, ca nişte fastuoase tunici, lungi până în pământ. Era cuceritoare, deşi, cum o caracterizează logodnica nepotului ei, Judy Ghica, puţin cam “imperativă”. Se bucura de o mare recunoaştere.
Ultimii ani s-au scurs sub semnul legăturii cu Charles de Gaulle. Unii cred că a fost ultima ei mare iubire. Adevărul l-au ştiut doar ei. Totuşi, primul preşedinte francez a priceput însă cel mai bine cine era cu adevărat Martha Bibescu. I-a scris: “Pentru mine, dumneavoastră sunteţi personificarea Europei.”

Unul dintre ultimele cadre cu Martha Bibescu o înfăţişează la 85 de ani. Îşi păstrase neatinsă alura ei princiară. Întregul cadru – cu o tapiserie sofisticată în fundal, cu garoafe aşezate în mai multe vase cu apă, precum şi atitudinea ei, cu o mână ridicată în aer, are o încărcătură teatrală. Peste doi ani, pe 28 noiembrie 1973, Martha Bibescu suferă un atac de cord. Se stinge la 87 de ani, exact cum şi-a dorit, pe nesimţite şi fără suferinţă…

(Surse: romanianculture.org, societatesicultura.ro, historia.ro, Formula AS, Adevărul, România Liberă )

Povestea FASCINANTĂ a Aurorei - Aca de Barbu, soprana responsabilă pentru înființarea Operei din Timișoara

Povestea FASCINANTĂ a Aurorei -Aca de Barbu, soprana responsabilă pentru înființarea Operei din Timișoara

De Liana Păun

               Vechea fatada a Operei

Aca de Barbu

Este cea de numele căreia se leagă înfiinţarea operei timişorene, celebra soprană Aca de Barbu, o artistă unică nu numai prin interpretările şi jocul de scenă, ci şi prin tenacitatea şi energia cu care a ştiut, chiar şi în împrejurările vitrege pe care le trăia ţara, să-şi transforme visele în realitate. Ea este cea căreia Timişoara îi datorează înfiinţarea operei, care, sub conducerea sa, a ajuns în doar câţiva ani să rivalizeze cu cele din Cluj şi Bucureşti.

A părăsit Viena pentru opera din Cluj

Aurora (Aca) de Barbu s-a născut la Sighişoara, în 1893, şi a fost fascinată de mică de clapele pianului, încă înainte de a deprinde tainele literelor, principala ei preocupare fiind muzica. Cu greu au fost convinşi părinţii ei să o lase să studieze la conservatorul din Viena, unde, după probele de admitere, a fost înscrisă direct în anul II. În stagiunea 1914-1915 era deja angajată, cu contract, la opera din Hamburg, la nici 21 de ani iar în anii următori a cântat pe alte importante scene europene, bucurându-se de cronici extrem de favorabile, care i-au deschis drumul spre scenele vieneze. 

La câţiva ani după făurirea României Mari, tînăra soprană se întorsese de la Viena, unde era angajată la Volksoper, şi a debutat la opera din Cluj într-un mod cu totul neprevăzut, pentru a salva un spectacol care rămăsese fără solistă. După extraordinarul succes pe care l-a avut, a decis să rămână în ţară, deşi Viena i-ar fi putut oferi tot ce şi-ar fi dorit în viaţă.

 O operă românească pentru Banat

 Într-una din zile a venit la Timişoara, pentru a susţine un spectacol împreună cu bunul ei prieten şi partener de scenă, tenorul lugojean Traian Grozăvescu. Succesul a fost răsunător şi timişorenii au organizat un banchet în onoarea lor. „Atunci am văzut eu Timişoara pentru întâia oară şi am îndrăgit-o”, avea să-şi amintească mai târziu Aca de Barbu. Şi, tot atunci, hotărâseră amândoi să înfiinţeze, cu banii pe care aveau să-i câştige în străinătate, o operă românească la Timişoara, pentru Banat.

 Viaţa lui Traian Grozăvescu avea să fie curmată tragic mult prea timpuriu, iar Aca de Barbu a rămas să împlinească singură proiectul lor din tinereţe. În anii următori a revenit de mai multe ori la Timişoara cu ocazia turneelor operei din Cluj şi a putut să constate că Grozăvescu avusese dreptate atunci când îi spusese că oraşului i se zice „klein Wien” poate şi pentru că timişorenilor le place atât de mult muzica. În toţi aceşti ani, cariera ei era în plină ascensiune iar talentul şi munca ei, răsplătite cu cronici elogioase şi cu laurii deplinei glorii. Din 1933 s-a transferat la opera din Bucureşti, unde s-a bucurat de aceleaşi aprecieri din partea publicului şi a criticilor muzicali.

 Regele Mihai semnează Decretul Regal de înfiinţare a operei timişorene 

Deşi iubitorii de operă nu osteneau să o ovaţioneze, considerând-o o artistă de neegalat, apariţiile ei pe scenă au devenit din ce în ce mai rare, iar în 1945, după instalarea la putere a guvernului comunist, directorul de atunci al operei bucureştene, Victor Eftimiu, a dispus pensionarea înainte de vreme a artistei. Deşi decizia a fost iniţial anulată, în acelaşi an, după ce a fost calificată „incapabilă”, ministrul Mihai Ralea îi aducea la cunoştinţă că va fi pensionată cu dispensă de vârstă, începând cu data de 1 septembrie, deşi mai avea şapte ani până la limita de vîrstă. 

 În urma memoriului adresat preşedinţiei consiliului de miniştri, a fost reintegrată ca artistă solistă la opera română din Timişoara, încă în stadiu de proiect. Aca de Barbu pledase pentru înfiinţarea acesteia în faţa prim-ministrului de atunci, Petru Groza, căruia îi ceruse o audienţă, prezentându-i proiectul şi înaintând memorii peste memorii celor mai înalte foruri. La 30 martie 1946, M.S. Regele Mihai I semna Decretul Regal de înfiinţare a operei timişorene iar în vara aceluiaşi an, Aca de Barbu era numită director.

 Un vis devenit realitate

 La început, noua operă avea la dispoziţie doar sala teatrului. Nu avea bani, decoruri, costume sau birouri şi, în afara a patru protagonişti rămaşi de la opera din Cluj, când aceasta se refugiase la Timişoara în urma Diktatului de la Viena, toţi soliştii şi cei mai mulţi corişti erau tineri începători. În scurt timp, Aca de Barbu a reuşit să obţină fonduri şi, după o muncă uriaşă, opera timişoreană a fost inaugurată în 27 aprilie 1947, cu opera „Aida” de Verdi, un spectacol de ţinută, comentat elogios de presa vremii.

 Principalul merit i-a revenit directorului instituţiei, Aca de Barbu, care a reuşit să câştige admiraţia şi recunoştinţa tuturor melomanilor din Timişoara. Aca de Barbu adresa atunci publicului următoarele cuvinte: „Iată visul nostru împlinit! Se deschid porţile acestui aşezământ de artă lirică, pentru a răspândi ca un far luminos arta cântului şi a muzicii – citadelă culturală atât de înfrăţită cu muzica şi poezia. În acest Banat, care prin tradiţiile lui este îndreptăţit a avea o operă proprie, aici, în ţara cântului, unde de veacuri răsună melodiile duioase ale doinei româneşti…”.

 Umilită de politruci

 În următoarea stagiune, opera timişoreană a prezentat, alături de serate de balet şi concerte, opt premiere iar în cea de-a patra stagiune nu mai puţin de douăzeci de premiere. Aca de Barbu a muncit ca director al operei din iunie 1946 până în noiembrie 1954, punînd bazele acestei prestigioase instituţii de cultură, în ciuda obstacolelor apărute din cauza politrucilor ignoranţi şi incapabili ajunşi în funcţii importante, care au început să-şi impună punctul de vedere.

 „Epoca Aca de Barbu” s-a încheiat cu spectacolul „Ana Lugojana” de Filaret Barbu, regizat de cea care a fost primul director al insituţiei, timp de opt ani şi jumătate, aducându-i consacrarea. După ce a fost umilită şi i s-a interzis să mai pătrundă în clădirea operei, în noiembrie 1954, comitetul executiv al sfatului popular a decis „eliberarea din funcţie a tov. Aca de Barbu”, care a primit „alte însărcinări”. Motivul real pare să fi fost acela al „originii nesănătoase”, căci Aca de Barbu provenea dintr-o familie ardeleană de elită. Tatăl ei, Sever de Barbu, era un descendent direct al memorandistului Patriciu (Partenie) Barbu, iar mama ei era nepoata preotului, pedagogului şi scriitorului Zaharia Boiu, figură marcantă a culturii româneşti, membru corespondent al Academiei Române, implicat la rîndul lui în mişcarea memorandistă.

 Aca de Barbu fost transferată ca profesor la clasa de regie şi operă a conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. În cele din urmă, consiliul de miniştri i-a înmânat diploma de „Artistă emerită”, recunoscându-i astfel prestigioasa carieră de peste 40 de ani. Deşi sănătatea ei ajunsese extrem de precară, a revenit la Timişoara în 1957, la împlinirea a zece ani de la înfiinţarea operei a cărei existenţă se datora în primul rând strădaniei sale. A mărturisit, încă o dată, că a luptat să dea viaţă idealului de tinereţe care s-a ţesut împreună cu Traian Grozăvescu şi care a devenit, sub conducerea ei, o mândrie a Banatului. În prima zi de primăvară a anului următor, Aca de Barbu se stingea din viaţă dar, la Timişoara, numele ei, devenit o adevărată legendă a muzicii, a rămas legat pe vecie de instituţia pe care a înfiinţat-o.

                             Aca de Barbu   & Traian Grozavescu                                                                                                 
                                       Madama Butterfly

  

                       Interiorul Operei din Timisoara

PS .Copil de trupa fiind  am dansat pe scena operei din Timisoara,  priveam cu teama si emotie spre loja din dreapta scenei unde ochii vigilenti ai directoarei Aca de Barbu urmareau  evolutia noastra.Marea doamna  ne-a insuflat incredere in noi spunandu-ne ca fiecare in parte  suntem    personaje cu personalitati diferite.