Powered By Blogger

joi, 20 noiembrie 2014

Fwd: : Printesa Ileana, istorie nestiuta !


Principesa Ileana de Romania 






 

Acum mai bine de doua decenii, murea intr-o clinica din Youngstown, Ohio (SUA), Maica Alexandra, stareta manastirii ortodoxe Ellwood City din Pennsylvania, nascuta principesa Ileana, fiica cea mica a reginei Maria si a regelui Ferdinand ai Romaniei, sora regelui Carol al II-lea si matusa buna a regelui Mihai I.Prima femeie capitan de cursa lunga din Romania. Din volumul in care isi povesteste viata, rezulta ca era rasfata familiei si foarte apreciata pentru frumsetea ei, desi surorile mai mari au avut sansa unor casatorii mai spectaculoase: Maria a ajuns regina a Iugoslaviei, iar Elisabeta printesa mostenitoare a Greciei. 
De cultura si educatia domnitei Ileana - acesta era numele sub care era rasfatata in familie - s-a ocupat personal mama ei, regina Maria, care s-a ingrijit sa invete sculptura cu marele Ion Jalea si pictura cu pictorul Jean. Al. Steriadi. Pasiunea tinerei domnite nu se indrepta insa spre arte. A indragit sportul nautic: inotul si iahtingul. A fost prima femeie din Romania, care a obtinut brevetul de capitan de cursa lunga pe iaht. Succesul in sport si desele aparitii in public l-au deranjat pe fratele ei, regele Carol al II-lea, care tocmai se instalase la tron, dupa lovitura de stat din iunie 1930. El i-a cerut sa abandoneze sportul si iahtingul nefiind de demnitatea rangului ei princiar. Raspunsul a venit printr-o scrisoare: "Te rog sa inlaturi neincrederea ce o ai in mine caci stii cat de mult tin la tine si cum ma doare sa te vad suparat. Fii ingaduitor, vreau sa fac bine, vreau sa te multumesc, dar sunt tanara si gresesc fara sa vreau. In orice clipa sunt gata sa te servesc, fiindca imi esti Rege si apoi esti fratele meu pe care il iubesc atat de mult".Repudiata de fratele ei Regele spera sa se impuna printr-o confruntare in forta, cum mai facuse si cu alti membri ai familiei regale, dar, simtind ca armele surorii sale sunt altele decat confruntarea, a ales sa schimbe si el strategia, indepartand-o pe domnita din tara, prin casatorie.
                

  Intr-o vizita la Barcelona, intamplatoare sau nu, domnita il intalneste pe arhiducele Anton de Habsburg, caracterizat chiar de ea ca fiind "un barbat foarte frumos, inalt, blond, sportiv si distins". Casatoria a avut loc la castelul Pelisor din Sinaia, la 26 iulie 1931, iar, la scurt timp dupa aceea, principesa, indragostita lulea, a ramas insarcinata. Atunci, pe neasteptate, Carol al II-lea a decis ca, pe pamant romanesc, sa nu se nasca niciodata un descendent al familiei de Habsburg. Tinerii au trebuit sa plece imediat in Austria. In castelul Sonnberg, de langa Viena, s-au nascut cei sase copii ai fericitului cuplu: Stefan, Maria, Alexandra, Dominic, Magdalena si Elisabeta.A gasit intelegere la comunisti Catre sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Ileana se intoarce in tara ei sangeranda si se instaleaza in proprietatea sa, castelul Bran, loc demult indragit. Aici, hotaraste sa se dedice operelor de binefacere si reuseste sa organizeze un spital pentru raniti, in apropierea castelului. Erau vremuri grele, familia regala nu dispunea de mijoace materiale, iar intrarea rusilor in tara punea sub semnul intrebarii orice opera de binefacere. Domnita Ileana si-a luat inima in dinti si s-a adresat comunistilor. Cererea i-a ascultat-o Emil Bodnaras, de la care a primit un surprinzator sprijin material, ca sa-si cotinue activitatea cu ranitii. Inflexibil fata de altii, Bodnaras a ramas impresionat de faptul ca un membru al familiie regale se ocupa de binefacere, in vremuri atat de grele si de primejdioase. A ajutat-o in functionarea spitalului, dar, la scurt timp dupa abdicarea regelui Mihai I, s-a prezentat personal la Bran, pentru a o sfatui pe printesa sa plece repede din tara. A urmat exilul, mai intai in Elvetia, apoi in Argentina, apoi in SUA. In 1954, fericita familie a divortat. Principesa s-a recasatorit in acelasi an, dar, dupa alti 11 ani, a divortat din nou.

                                                                                    Principesa Ileana de Romania, 3 November 1935
Lovitura de gratie pentru moralul printesei a fost moartea fulgeratoare a fiicei sale Maria si a sotului acesteia, intr-un accident de avion. Deceptionata de viata, cea care fusese rasfatata familiei si admirata de intreaga tara, a hotarat sa se retraga la o manastire ortodoxa din America, unde si-a sfarsit zilele ca stareta. In 1990, la 81 de ani, printesa Ileana a tinut sa mai vada o data Romania. Dupa trecerea in nefiinta, urmasii ei habsburgi - cei pe care Carol al II-lea nu-i lasa sa se nasca in Romania - s-au folosit de drepturile legitime, pentru a recapata castelul Bran.

                        
                            Maica Alexandra,
     stareta manastirii ortodoxe Ellwood City din Pennsylvania



Publicat de la Un comentariu:

miercuri, 9 iulie 2014

O viata ca un film....CLODY BERTOLA

       

    CLODY  BERTOLA
                                         

 
Cu un nume predestinat scenei, Clody a ales arta de la inceput. "De mica, imi doream sa fiu dansatoare, insa pana la urma am ajuns sa fac teatru", declara actrita. Iar teatrul a rasplatit-o, oferindu-i cele mai frumoase povesti de dragoste: cu maestrul Liviu Ciulei si apoi cu celebrul regizor Lucian Pintilie.
Dedicata trup si suflet scenei, in viata personala actrita cu origini italiene, franceze si germane nu a avut parte de sentimente constante de iubire fata de partenerii sai.
Primul sau mariaj s-a consumat alaturi de pictorul Stefan Constantinescu. "Credea in mine. Era un mare admirator al meu. Cu toate acestea, ii suportam greu gelozia si independenta. Stiam ca daca voi ramane cu el, n-o sa pot sa fac teatru", declara actrita cu privire la primul sau sot. Motiv pentru care cei doi s-au despartit.
A divortat, dar a locuit alaturi de Stefan Constantinescu in aceeasi casa cu Liviu Ciulei, mai tarziu, cand Ciulei o va insela, va veni in aceeasi casa cu Lucian Pintilie. Stefan Constantinescu, devenit profesor universitar, a iubit-o intreaga viata, s-a stins in 1983.

                                            Stefan Constantinescu
                                           Autoportret


       

Prima dragoste adevarata

Cu toate ca a primit o educatie religioasa la pensionul catolic din Paris, unde a fost trimisa dupa sinuciderea tatalui sau, Clody Bertola nu s-a lasat intimidata sa-si gaseasca fericirea in bratele mai multor barbati. Iar finalul dezastruos al primei casatorii a determinat-o sa caute in continuare perechea potrivita.
Urmatorul barbat din viata artistei a fost actorul si regizorul Liviu Ciulei.

 
  
Nici macar faptul ca el era mai mic cu zece ani nu a reprezentat un obstacol in calea artistei. Alaturi de Ciulei a format, in 1947, prima trupa a teatrului Odeon. Au trait impreuna o frumoasa poveste de dragoste, marcata atat de succese profesionale, cat si de repercusiunile regimului comunist. Cu toate acestea, nici acest mariaj nu a durat. Ruptura dintre cei doi s-a datorat slabiciunii lui Ciulei pentru o alta femeie, "care de fapt nu a contat deloc in viata lui. Atunci a aparut in viata mea o fiinta puternica, care m-a cucerit si m-a dominat total: Lucian Pintilie", avea sa sublinieze mai tarziu Bertola, intr-un interviu publicat in 1997, in cartea Ludmilei Patlanjoglu, "La vie en rose cu Clody Bertola". 


 
In cautarea perechii perfecte

Lucian Pintilie a fost cel din urma iubit al actritei, alaturi de care a trait mai bine de 40 de ani. "Eu am avut relatii ciudate cu barbatii. Stefan Constantinescu a fost mult mai in varsta. Liviu Ciulei si Lucian Pintilie erau mult mai tineri", afirma Bertola. Cu toate acestea, niciun obstacol nu a reusit sa o desparta de Pintilie. Legatura dintre cei doi a inceput tot pe scena. Cu douazeci de ani mai tanar decat Bertola, Pintilie conducea echipa responsabila cu filmarea piesei de teatru "Omul care aduce ploaia", in care viitoarea lui sotie detinea rolul principal. La fel ca la primele intalniri cu iubitii din trecut, nu a simtit niciun fior special, ceva care sa o anunte ca va petrece alaturi de acel barbat cei mai frumosi ani din viata. Cu toate acestea, actrita a fost mai tarziu pe deplin fermecata de Pintilie: "M-a fascinat lipsa lui totala de formalism, aproape de proasta crestere. Ma atragea la el nebunia, "golania" lui plina de spiritualitate. Felul de a gandi original despre arta, despre oameni. Felul de a trai fara compromisuri", declara Clody.


   Lucian Pintilie

Si cu toate ca divortul de Ciulei fusese deja pronuntat, apropierea definitiva a venit mult mai tarziu: dupa un accident de masina, in care Lucian Pintilie a fost implicat alaturi de mama lui, aceasta decedand pe loc.

Un etern triunghi de iubire
Cel mai mare mister care a inconjurat-o pe Clody in viata privata a fost maniera prin care a reusit sa-si tina aproape toti barbatii alaturi de care a trait. Mai mult decat atat, acestia au devenit chiar prieteni si colaboratori pe plan profesional.
In momentul in care s-a casatorit cu Liviu Ciulei, Clody s-a mutat in noua casa cu tot cu fostul sot, pictorul Stefan Constantinescu, care a ramas acolo pana in ultimele zile ale vietii. "Stefan mi-a fost sot, prieten si tata. Liviu il admira mult pentru gustul sau rafinat. Obisnuia sa-l consulte intotdeauna cand lucra la un spectacol."
Dupa ce si a doua casatorie s-a destramat, in viata actritei a intrat regizorul Pintilie. Si de aceasta data, intre cei doi barbati s-a legat o relatie de respect si prietenie: "Pe Lucian, Liviu il socotea cel mai destept om pe care l-a cunoscut. L-a chemat sa lucreze la "Bulandra", l-a sprijinit."

                                                          Clody Bertola- Adrian Pintea


Ultimul drum
Cu cativa ani inainte de a muri, actrita a cerut ca, dupa moarte, cenusa ei sa fie dusa in oraselul Assisi, din Italia. "I-am spus (lui Lucian Pintilie) ca atunci cand am sa mor as vrea sa-mi arunce cenusa peste dealurile inverzite de acolo."
Clody Bertola a lăsat scris în testamentul ei o dorinţă mai specială: ea a vrut ca la înmormântarea ei să vorbească doi colegi la care a ţinut enorm şi pe care i-a admirat ca profesionişti: Victor Rebengiuc şi Florian Pittiş. Cei doi ”fii”, cum îi numeşte actriţa în testamentul lăsat familiei, i-au fost alături în distribuţia spectacolului care a făcut istorie în teatrul românesc, Lungul drum al zilei către noapte(spectacol cu o durata de aproape 6 ore), de Eugene O’ Neill, montat în 1976 de Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra. Cei doi actori jucau în spectacol chiar rolurile fiilor eroinei principale.
Testamentul a fost întocmit cu mai multă vreme în urmă, motiv pentru care numele lui Florian Pittiş, decedat , înaintea marii sale colege, apare pe lista vorbitorilor.
Actrita a decedat la 28 decembrie 2007. Ludmila Patlanjoglu a fost cea care s-a ocupat de viata artistei in cele mai mici detalii, publicand in 1997 cartea “La vie en rose cu Clody Bertola”, care cuprindea si un interviu cu aceasta, legat de zbuciumatele ei legaturi amoroase.



vezi: http://youtu.be/sF_nQHpu-r4
Publicat de la 2 comentarii:

marți, 17 iunie 2014

Edith Piaf-muzica alcool si amanti



Trupul unei femei mărunte, de un metru patruzeci şi şapte, îmbrăcat cu o rochie neagră de o absolută sobrietate, ar fi ascuns bine temperamentul vulcanic, de n-ar fi fost vocea care-i trăda firea, la antipodul aparenţelor. Piaf i-a vrăjit pe toţi bărbaţii ,,ei“, adeseori i-a dat cu împrumut altor femei, toţi cei care prin ziare au fost botezaţi pe urmă “Domnul Piaf”, sau chiar şi atunci, pe loc! Pentru a-i cuceri, nu folosea vreun artificiu, doar emoţia vocii, care declanşa mereu acelaşi scenariu: îi chema la ea să bea un pahar, lângă pian, iar ei rămâneau până în zorii zilei; şi nu plecau niciodată înainte ca ea să-i părăsească.
În viaţa lui Edith Piaf şi-au făcut loc numeroase legende, pe care ea le-a întreţinut din plin, alegând variantele biografice care i se păreau mai “prezentabile“. Edith Piaf a contribuit la apariţia a două cărţi, Au bal de la chance (La sărbătoarea norocului) în 1958, prefaţată de marele admirator şi prieten Jean Cocteau, şi Ma vie (Viaţa mea), o antologie de interviuri acordate lui Jean Noli pentru France-Dimanche, apărută după moartea ei, în 1964: găsim acolo repetate aceleaşi anecdote…, dar cu poante diferite!
 La fel ca Marlene Dietrich – cele două femei se adorau -, Edith Piaf şi-a construit mitul de-a lungul existenţei. Materia primă, faptele strict reale, depăşeau în pitoresc ceea ce lumea de-abia tolera într-un roman. Piaf nu inventa, ea aranja, ca un compozitor, grijulie să finiseze mica melodie a vieţii sale. Într-un singur aspect n-a trişat şi n-a negociat vreodată, pasiunea pentru iubire: “În viaţă e-o singurămorală: că eşti bogat sau falit, fără iubire eşti halit.“
O copilărie de saltimbanc
O placă oficială aşezată pe Rue de Belleville, la numărul 72, afirmă că Edith Piaf s-a născut în plină stradă, în timp ce un spital din apropiere i-a înregistrat naşterea la 19 decembrie 1915. Ce contează, din moment ce e clar esenţialul: viaţa ei se va desfăşura pe stradă, până la vârsta de 20 de ani. Mama ei, Anita Maillard, e artistă ambulantă, mai cunoscută prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa. Fată de oameni sărmani, a dat peste un alt sărăntoc, Louis Gassion, un chipeş contorsionist de trotuar, mobilizat în 1914 şi trimis pe front. Pe fetiţa lor nou-născută, Anita o lasă în grijamaică-sii, Aişa, de origine kabilă, o beţivană patentă. Într-o permisie, Louis Gassion o găseşte pe micuţa Edith într-o cocioabă greţoasă, plină de păduchi şi râie, sugând din biberon laptele amestecat cu vin roşu. O ia imediat şi-o duce la Bernay, în departamentul Eure, la propria lui mamă, care conduce cu mână de fier un bordel. Între 2 şi 7 ani, Edith se însănătoşeşte, apoi înfloreşte printre cele zece angajate ale stabilimentului. Va păstra o mare tandreţe pentru prostituate, fără a fi fost ea însăşi una, după cele mai multe mărturii.
În 1923, Louis Gassion, fără o para chioară, vine s-o ia cu el la drum pe micuţa Edith. Vor dormi prin hambare sau pe la amantele lui Louis, vor mânca pe sponci, nişte pâine, uneori înmuiată în vin. Edith îşi aminteşte că n-a zărit-o pe maică-sa decât o singură dată, într-un bar din Paris, cu acest comentariu al tatălui: „Aia de-acolo, poţi să-i dai un pupic, e mamă-ta… pe bune!“
Louis nu e nici lăudăros, nici demonstrativ, dar e în stare să renunţe la un pahar de lichior pentru a-i cumpăra o păpuşă fiică-sii, chiar dacă “scatoalcele“ sunt frecvente. Ceea ce o va face pe Edith să spună despre singurul bărbat care a protejat-o cât de cât: “Dintr-o mardeală ca lumea n-a murit nimeni.“ Va explica astfel păruielile ei de mai târziu cu amanţii: “amanţii: “Când ai încasat-o mereu, nu te obişnuieşti prea repede să nu mai fii caftită“, ceea ce înseamnă, printre rânduri, că, dacă nu mori de pe urma unor bătăi, ele nu trec totuşi fără a lăsa consecinţe durabile.
Într-o zi de colectare a mărunţişului, pe când are 10 ani, Edith cântă, iar tatăl ei vede asta ca pe-un bonus: vor face echipă, până când se aventurează de una singură, la 15 ani, prin cazărmi, pe unde îşi rătăceşte repede himenul. La 17 ani, Edith întâlneşte un mărunt agent comercial, cu care se mută într-o cameră de pe strada Belleville. Dar fetiţa care se naşte din această relaţie moare la un an şi jumătate, în iulie 1935, dintr-o meningită fulgerătoare. Edith, care o lăsa ba pe la unii, ba pe la alţii, nu prea va vorbi despre asta, dar pe ascuns îşi va reproşa moartea ei. Iar la decesul celebrului
 boxer MarcelCerdan, paisprezece ani mai târziu, nu va găsi decât imaginea iubirii materne pentru a-şi exprima durerea: “Nu era iubitul meu,
era pruncul meu, copilaşul meu.“
Încă din primele câştiguri, îşi întreţine financiar tatăl şi mama – atunci când o localizează -, cu senzaţia că întoarce roata destinului. Louis Gassion moare de alcoolism în 1944, Line Marsa dintr-o supradoză, în 1945, dar Edith a apucat să facă pentru ei mai multe decât au făcut ei pentru ea. Totuşi va cânta despre taţi şi despre bărbaţi cu un zel neobişnuit; niciodată despre mame şi femei, decât dacă sunt prostituate, ca omagiu indirect, prin cântecele ei, pentru acel strop de căldură pe care l-a primit din partea lor.
Vremea protectorilor

În octombrie 1935, Edith îşi duce viaţa pe trotuare şi-l întâlneşte, în cartierul şic Etoile, pe Louis Leplée, patron la Gerny’s, un cabaret de lângă Champs-Elysées. Fascinat de vocea ei, o cheamă la audiţie. Edith e obişnuită să-şi înece bucuriile şi necazurile în alcool la Belleville, cu amica ei „Curviştina“ (“Momone“), nenorocita care-i va sta alături toată viaţa, şi e cât pe ce să rateze audiţia. Louis ăsta, al treilea bărbat din existenţa sa, încarnează tot ceea ce ea nu cunoaşte: e homosexual, discret, rafinat, bogat, puternic şi… de încredere! Ea îi va spune mereu „Tăticu“ (“Papa“). El o angajează imediat.
Din ziua următoare, Edith cucereşte tot Parisul intelectual, politic şi artistic, uluit de vocea ei şi de extrema sărăcie a ornamentelor sale. Cocteau o proslăveşte de la bun început, iar admiraţia lui nu va păli niciodată. Tăticu îşi botează
cântăreaţa, mică şi fragilă, “Fetişcana Vrăbiuţă“ (“Mome Piaf“), întrucât “Fetişcana Vrabie“ (“Mome Moineau“) exista deja, era altcineva. Îmbrăcată sărăcăcios, Piaf se dovedeşte din start foarte conştiincioasă în privinţa repertoriului, intratabilă şi sigură de sine. Va cânta despre mediul său natural: vagabonzii, cartierele deochiate, alcoolul, caftelile, relaţiile sexuale de-o noapte, uitarea  înainte de toate, iubirea.
Spectacolele de gală şi reluarea primelor sale discuri la radio reuşesc să umple de invidie lumea din Place Pigalle, unde s-a stabilit de-acum. La fel ca-n Belleville, peştii dau târcoale şi, multă vreme, Piaf şi Momone le-au plătit taxă de protecţie. Dar atunci când, la 6 aprilie 1936, Tăticu cel bogat e găsit asasinat 
la domiciliu, privirile se îndreaptă fireşte spre Edith. Cine, din anturajul patronului de la Gerny’s sau din cel al lui Piaf, l-a omorât pe Leplée? Şi de ce? Nu se va şti niciodată. Fetişcana Vrăbiuţă, şicanată şi terfelită de presă, trebuie să se refugieze pe Coasta de Azur, unde trăieşte de pe urma unor spectacole aranjate de Jacques Canetti, impresar debutant şi producător al primului ei disc. Un an mai târziu, revenită la Paris, îşi cheamă în ajutor o veche cunoştinţă, textierul Raymond Asso, care i-a oferit deja Mon legionnaire (Iubitul meu din Legiunea Străină). El o iubeşte. În noiembrie 1937, o relansează pe scenă cu adevăratul prenume, Edith, făcînd uitată Vrăbiuţa din paginile ziarelor de scandal. Va fi un al doilea tată: o pune să citească, să studieze, mai ales cu compozitoarea Marguerite Monnot, care o va însoţi pe cântăreaţă în întreaga ei carieră şi-i va scrie muzica pentru cele mai mari succese.
Devenită cap de afiş, Edith Piaf evoluează pe o mulţime de scene pariziene, precum şi în diverse turnee până la război, când Raymond Asso e mobilizat pe front: asta o va scuti de neplăcerea de-a se despărţi din proprie iniţiativă! Căci Paul Meurisse, tânăr dandy încă necunoscut, care cântă la cabaretul de peste drum, îi place prea mult ca să nu-l ducă în camera ei de hotel din Pigalle. Va face din el un actor, ajutându-l să joace într-o piesă pe care Cocteau a scris-o pentru ei, povestea unei iubiri agitate. Asso descoperă că a trecut pe lista de rezerve, atunci când vine să-i bată la uşa camerei, într-o permisie, scenă de vodevil pe care curând Meurisse o va interpreta la rândul său…, dar în rolul încornoratului! Nici unul dintre bărbaţii lui Piaf nu se va supăra, fiindcă ea e cu totul altfel, artistă mai presus de toate, desprinsă de principiile burgheze.
Îmbrăţişează talente şi corupe soţi

Scenariul se repetă: ei îi aduc o melodie, ea cântă pentru ei, beau amândoi în jurul pianului, iar ea le şopteşte: “Rămâi peste noapte.“
Lui Piaf nu-i pasă de durere: o transformă în emoţie, pe măsură ce un amant îl înlocuieşte pe celălalt. La începutul războiului, se refugiază în zona liberă şi participă la Rezistenţă în felul ei, ascunzându-l pe Emer, care e evreu, apoi pe Norbert Glanzberg, un iubit tot evreu şi compozitor. Îi ia locul ziaristul Henri Contet, care se instalează cu ea la Paris, deşi e însurat. Edith Piaf declara cu umor: „Totdeauna m-am înţeles bine cu nevestele amanţilor.” Şi, într-adevăr, îi “restituie“, nu fără a-i fi transformat în textieri pentru cântece, ca pe Henri Contet, inginer ca formaţie, care i-a rămas un preţios colaborator. Edith Piaf nu era lipsită de moralitate, dar o avea pe a sa proprie, aceea a unei femei experimentate sau dezabuzate: e mai bine să fii amantă decât nevastă. “Totdeauna îmi iau catrafusele, asta e revanşa mea asupra femeilor frumoase“, glumea.
La întoarcerea în 1942, la Paris, Edith Piaf urcă din nou pe scena cabaretelor. S-a instalat la ultimul etaj al unui bordel ocupat de germani, dar unii biografi îi atribuie diverse acte de rezistenţă, departe de orice compromis. Imediat după sfârşitul războiului, paşii i se încrucişează cu ai frumosului Yves Montand, pe când încă e împreună cu Henri Contet: le impune un turneu în trei. Montand se lăfăie pe afiş alături de Piaf; cât despre patul în care s-ar fi lăfăit împreună, subiectul şi astăzi se mai dezbate.
De dragul lui Montand, Piaf mută şi munţii din loc. Îi găseşte primul rol important în Les Portes de la nuit [Uşile nopţii] de Marcel Carne (1946) şi îl obligă pe Contet să compună melodii pentru el. După ce Montand se lansează, ea îl părăseşte, la fel ca şi pe Contet, pentru Jean-Louis Jaubert, unul dintre membrii trupei „Compagnons de la chanson“, unde are un cuvânt greu de spus. La sfârşitul fiecărei iubiri, Edith se mută mai departe, un obicei la care nu va renunţa niciodată. Neavând nici o mobilă, puţin legată de anumite locuri, ea nu ţine decât la oameni, dar şi la ei doar o vreme: nu lasă iubirea să lâncezească.

 New York, New York
Pe vremea aceea, adevăratul succes se măsura la New York. În 1946, Piaf se duce acolo, împreună cu cei trei colaboratori talentaţi care n-o vor mai părăsi: Robert Chavigny, la pian, Marc Bonel, la acordeon, şi Louis Barrier, impresarul ei. Compozitoarea cea mai devotată rămâne Marguerite Monnot, antiteza lui Piaf: veselă, fără griji, bine crescută, fostă speranţă a muzicii clasice. Textierii însă se schimbă în ritmul noilor întâlniri, al noilor iubiri. Reţeta Piaf funcţionează.
Trupa “Compagnons de la chanson“ o urmează în turneul american, iar  Edith Piaf devine răsfăţata Statelor Unite, după câteva debuturi grele, în faţa unui public pentru care “Pariziană“ echivalează cu “Chanel“ sau “Moulin Rouge“. Până în 1948, turneele din străinătate se ţin lanţ, fără pauză: dincolo de Atlantic, dar şi în ţările nordice, mereu alături de preferatul trupei ,,Compagnons“, Jean-Louis Jaubert, în ciuda vreunei năzbâtii, îndată ce el nu-i pe fază. Incapabilă să rămână singură, Edith înşală fără a trăda: ea nu-l reneagă pe partenerul titular, doar se “consolează“ lângă altul, chestiune de nuanţă! Lumea ştie precis dacă e bine dispusă, ori prost dispusă, după cuvintele cântecelor de dragoste pe care le compune, dar şi mulţumită unei ample corespondenţe, zeci de pagini în fiecare zi, adresate iubiţilor ei sau lui Jacques Bourgeat, un literat întâlnit la Gerny’s şi care a rămas confidentul ei.
La New York apare Marcel Cerdan, în primăvara anului 1948. E fascinat de aureola lui Piaf, descrisă de toţi, îndată ce începe să cânte, cu mâinile puse-n şolduri şi privirea rătăcită în depărtări. Ea ştie să facă tot ceea ce el nu ştie, să scrie şi să şlefuiască vorbele, în timp ce el încarnează tot ce iubeşte ea: nu e prea înalt (un metru şaptezeci), dar e vânjos, campionul Europei la box, categoria mijlocie. Se va purta cu el ca şi cu nimeni altul, şi nu va avea timp să-l părăsească ea mai întâi, ceea ce-l va împinge pe un prieten să spună: “Singurul bărbat care a părăsit-o a fost Cerdan, dar numai fiindcă a murit.“
Piaf şi Cerdan: iubirea magică
Magică pentru noi, magică şi pentru Piaf însăşi, care nu va avea niciodată prilejul să trăiască până la capăt gustul fericirii,
într-o viaţă banală şi sedentară, iubirea dintre Cerdan şi Piaf e marcată de absenţă, lipsuri, durere. Meciurile boxerului îl obligă să meargă în toate colţurile lumii, soţia lui şi cei trei copii mici trăiesc la Casablanca. Edith îşi organizează turneele în funcţie de programul lui – un recital la Casablanca de Crăciun, de pildă, pentru ca el să se poată desprinde de familie de sărbători. Ea îi scrie, plânge, dar adevărata noutate e că ei nu se bat deloc. Toţi ceilalţi bărbaţi, chiar şi cei mai placizi, povestesc despre un proces de violenţă iniţiat de Edith, care-i împingea să-şi iasă din fire, ba chiar lovea prima, încât să-i determine s-o ia la bătaie, după care părea mulţumită şi îşi regăsea calmul. Crize de gelozie, pahare sparte, evadări şi episoade de alcoolism cu Momone, înşelătorii ostentative, a făcut de toate, însă alături de Cerdan apare o altă Piaf, blândă şi fidelă, care se uimeşte pe ea însăşi.
La întoarcerea lor împreună în Franţa, în septembrie 1948, după ce Cerdan tocmai a fost proclamat campion mondial în Statele Unite, noul cuplu e asaltat de presă la aterizare (bietul Jaubert, aflat în acelaşi avion, face feţe-feţe). Însă Piaf refuză să recunoască public idila lor, din respect pentru soţia lui, dar şi pentru că Cerdan nu intră în obişnuita categorie a “domnului“ Piaf. El e deja cineva!
Societatea vremii vibrează la unison, în faţa acestei iubiri evidente, dar adultere, de parcă Edith Piaf ar ocoli moralitatea cotidiană. Singurul ziar care a îndrăznit să pună titlul “Hoaţa de soţi“ şi-a atras furia publicului, la fel ca şi cel care a anunţat, după 0 înfrângere a lui Cerdan, “Piaf îi poartă ghinion”. Istoria cea mare, unde Piaf va avea o statură magică, o înghite pe cea măruntă: cine îşi mai aminteşte, cine a ştiut vreodată, cu excepţia specialiştilor, că MarcelCerdan era însurat pe-atunci?
Piaf călătoreşte, munceşte, o evită pe Momone, îşi aşteaptă bărbatul, cântă pentru el de la distanţă, îi scrie kilometri de scrisori minunate, cărora el le răspunde cu tonuri la fel de pătimaşe. Ea nu-i cere să divorţeze. El îi propune această variantă, dar…
La 27 octombrie 1949, după un an şi jumătate de iubire nebună, avionul care îl aduce înapoi pe Marcel Cerdan, de la Paris la New York, spre Edith, se prăbuşeşte în arhipelagul Azore. Piaf, înnebunită de durere, hotărăşte că va cânta cu orice preţ în seara aceea: acolo, sus, el o va auzi. Intonează Imnul iubirii, cu propriile cuvinte premonitorii: “Dacă într-o zi te smulge viaţa din braţele mele, dacă mori, departe de 
mine…“ şi leşină pe scenă la pasajul “Dumnezeu îi reuneşte pe cei ce se iubesc“.
E prima dată când Edith Piaf cade în timpul spectacolului, prima dintr-o lungă serie. Cei paisprezece ani care îi rămân de trăit vor fi devastaţi de grave probleme de sănătate şi mai multe accidente de maşină. De la 20 de ani, Piaf luptă împotriva demonului alcoolului, dorinţa de-a uita, însă viaţa a trădat-o: soarta, în povestea cu Cerdan, iar apoi trupul ei, care începe să pretindă anestezice.
Văduvie adulteră şi căsătorie din interes
Timp de un an, Edith Piaf e în degringoladă, la marginea nebuniei: cade în misticism, participă la şedinţe de spiritism, e înşelată de şarlatani, care îi promit că va vorbi cu Marcel Cerdan pe lumea cealaltă, în schimbul unor sume colosale. Îi goneşte pe prietenii sinceri, care încearcă s-o prevină, Michel Emer, Henri Contet sau tânărul Charles Aznavour, secretarul ei (căruia i-a descoperit talentul bine cunoscut). Marinette, soţia soţia legitimă a lui Cerdan, o invită până la urmă pe Piaf la Casablanca, pentru a-şi împărţi durerea. Piaf, la rândul ei, o invită la Paris, plătindu-i drumul şi cazarea, atât ei, cât şi copiilor, copleşind-o cu daruri, după bunul obicei.
Scena artistică o ajută să supravieţuiască şi să-şi menţină nivelul de trai, mai luxos ca niciodată, presărat de petreceri cu prieteni şi intervale de sărăcie lucie. Slăbită şi deprimată, încearcă o poveste de iubire cu Eddie Constantine, tânăr american chefliu pe care îl lansează în teatru, apoi în lumea spectacolului muzical, şi care-i va fi total nerecunoscător. Impresarul Louis Barrier i se înclină în faţa dorinţelor şi îi adoptă îndată pe toţi bărbaţii pe care ea îi reperează, adică pe amanţii ei.
Degeaba: Piaf nu mai face faţă. Atunci când îl întâlneşte pe Jacques Pills, un bărbat atent, îndrăgostit şi divorţat (de cântăreaţa Lucienne Boyer), altminteri textier talentat şi cântăreţ recunoscut (are vreo câteva admiratoare), ea speră într-0 iubire senină şi dezinteresată. El o iubeşte – dar ea? Îi scrie lui Jacques Bourgeat: “Cu cât îl cunosc mai mult pe Jacques, cu atât îl apreciez mai mult“. “A aprecia“: un verb foarte departe de registrul său năvalnic!
Piaf nu se mai încrede în iubirea nebună, funestă, şi se mărită pentru prima dată în viaţa ei, la New York, în septembrie 1952, având-o ca martor pe Marlene Dietrich, întâlnită în lumea cabaretului din New York, îndată după război. Cele două femei împărtăşesc aceleaşi pasiuni: hipnoza revărsată asupra mulţimilor şi vraja asupra bărbaţilor, mai mult din nevoie decât din dorinţă. Piaf, spre deosebire de Marlene, nu manifestă nici un fel de reţinere pentru poveştile de iubire, dar caută mai degrabă un braţ de încredere, decât sex. Nu se ascunde de amanţi, sub straie monahale, ci se îndreaptă spre ei ca o mamă sau ca Pygmalion, şi o priveşte pe necruţătoarea Marlene cu admiraţia pentru cineva cu care nu seamănă.
Măritată patru ani cu Jacques Pills, Piaf se străduieşte să-i fie fidelă, dar nu-i e uşor, mai ales că trupul 0 părăseşte, îndemnând-o la excese. Atinsă de reumatism articular deformant, are dureri atât de mari, încât i se prescrie un tratament cu morfină, de care devine dependentă şi pe care 0 combină cu alcool, analgezic temeinic şi vechi complice de zile negre. Jacques Pills încearcă s-o ţină la distanţă pe celebra Momone, s-o scape de ispita pierzaniei, 0 încurajează să urmeze tratamente de dezintoxicare, dar rezultatele sunt mereu provizorii. Deşi foarte slăbită, Piaf îşi continuă activitatea pe scenă, emisiunile, înregistrează discuri, obţine un triumf american în 1956, la Carnegie Hall – trei mii de spectatori, un record pentru o franţuzoaică -, fără a mai pune la socoteală cele câteva roluri cinematografice. Cedează atunci câtorva amanţi, printre care Jean Dréjac, unul dintre cei mai buni textieri pe care i-a avut.
Jacques Pills, om cumsecade, dispare la fiecare escapadă a ei şi revine mai târziu, până la divorţul din 1958. Edith Piaf se mută atunci singură, pe Bulevardul Lannes, ultimul ei domiciliu, cel mai constant. Vechea frenezie a iubirilor reîncepe: tânărul Georges Moustaki devine răsfăţatul ei, înainte de pictorul american Douglas Davis şi alţi câţiva. Concerte, amanţi şi nopţi scurte, Piaf rezistă doar cu ajutorul stimulentului preferat al epocii, Maxiton, şi al antidotului său calmant, Gardenal. În 1960, îşi adaugă în repertoriu “şlagărele“ lui Charles Dumont, care n-are rolul de amant, ci, fireşte, de sclav: “Eram obiectul ei. După trei luni, eram stors.“ Nimeni nu poate ţine ritmul cu ea. Dar se epuizează: între 1959 şi 1962, petrece opt luni din treizeci la spital.
A doua căsătorie şi cântecul de lebădă
Într-o seară de februarie din 1962, la cabaretul Patachou, Edith Piaf se blochează cu ochii pe fiul unui frizer de suburbie, frumosul Théo Lamboukas, pe care-l botează “Sarapo“, sarapo însemnând în greacă “te iubesc”. Ca de obicei, îl duce la ea acasă – cântatul, pianul, paharele ciocnite, oboseala -, îi spune „Rămâi peste noapte”. El nu va mai pleca niciodată. Are 26 de ani, ea are 47 şi e bolnăvicioasă ca o babă, cu mâinile şi corpul deformate, abia mai ţinându-se pe picioare de-a lungul concertelor. Lumea o persiflează din greu, atunci când îl pune să cânte şi pe Théo, considerat un gigolo. Toţi îşi fac griji pentru banii lui Edith, mai ales când cei doi se căsătoresc, la 9 octombrie 1962. Dar lumea habar n-are cum stau lucrurile. Theo o va iubi, va avea grijă de ea până la sfârşit şi îi va cinsti memoria, chiar la mult timp după moarte. Piaf are ochi buni!
Împreună organizează un concert la Olympia, Theo în deschidere, apoi un turneu francez, în timpul căruia Piaf nu se ridică din patul de boală decât pentru a urca pe scenă, unde se menţine doar prin transfuzii de sânge, făcute cu o oră mai devreme. În 1963, epuizată, cu ficatul ciuruit de “viaţă“, droguri şi analgezice, face o comă hepatică periculoasă. Începe atunci stagiunea de adio, plină de cântece interpretate pentru prietenii care defilează prin vila închiriată cu acest prilej pe Coasta de Azur. Acolo se stinge din viaţă, la 9 octombrie. E adusă în taină la Paris, potrivit ultimei sale dorinţe, şi moartea e anunţată oficial în data de 11, în aceeaşi zi cu a lui Cocteau. Mii de oameni se perindă pe Bulevardul Lannes, prin faţa trupului îmbălsămat, patruzeci de mii de parizieni o însoţesc la cimitirul Pere-Lachaise. Theo se pierde în uitare, înainte de-a muri şi el, neconsolat, într-un accident de maşină în 1970.
Această iubire de ultimă oră a mângâiat sfârşitul vieţii lui Edith Piaf, astfel încât ea poate şopti, într-unul dintre cele din urmă interviuri la radio, cuvintele cu care voia să rămână în amintirea noastră: “Ce-am aşteptat eu de la iubire? Păi, ceea ce mi-a şi oferit… Minunea, tristeţea, tragicul, extraordinarul.“
Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009


Publicat de la 2 comentarii:

miercuri, 16 aprilie 2014

Nadia Gray (Herescu)


Nadia Gray (Herescu) in rolul Nadiei din La Dolce Vita, 1960

 


Uitaţi-vă bine la ea. La imaginea care a făcut istorie la Cinecitta, după ce actriţa s-a dezbrăcat în “La Dolce Vita”. A aruncat vizonul, perlele, sutienul, rochia, pantofii, ciorapii, a pus iar vizonul, a dat jos şi furoul din dantelă, dar Marcello i-a luat vizonul…
Nadia din filmul lui Fellini e Nadia Kujnir-Herescu. S-a născut la Bucureşti, în 1923 într-o familie româno-rusă.
La 15 ani debutează pe scena de la Majestic.
La toate spectacolele ei venea mereu un scriitor de succes, un tip înalt, frumos şi foarte sensibil: Ionel Teodoreanu.

„Era în timpul războiului, când pe scena teatrului din pasajul Majestic apărea un exemplar de lux al frumuseţii feminine. Vederea ei, ca o lovitură de trăsnet pentru vestitul curtezan, a fost fatală. Din clipa când a văzut-o, el n-a mai avut linişte şi somn, pentru că toate încercările de a se apropia de femeia devenită a visurilor şi a destinului, cum zicea, i-au fost zădărnicite. Mesajele trimise prin scrisori, versuri şi buchete de flori au rămas fără efect şi total ignorate. Îndrăgostitul se plângea acum cu amărăciune prietenilor şi prietenelor, fără cea mai mica jenă.
De la această nereuşită, care l-a costat mult, Ionel Teodoreanu a început să fie văzut în faţa paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului sau frate Păstorel, şi la masă nu bea decât rar o sută de grame de vin îndoit cu apă”.
Dl. Teodoreanu a dat in patima băuturii, dar Nadia n-avea ce-i face. Ea avea ochi pentru altcineva…Pentru pilotul “Bâzu” Cantantacuzino, fiul Mărucăi Enescu un tip flamboiant,  înnebunit după viteză, tenis, hockey, petreceri şi lumea bună a Bucureştilor.




Familia Nadiei, Herescu era descendentă a vechei aristocraţii basarabene care a dat culturii romane şi un mare cronicar: episcopul Dosoftei Herescu. Dar familia mare şi mândra a Cantacuzinilor nu a fost de acord ca Bâzu să-şi ia ca a treia nevastă o fiică a unui neam de boier mai mic şi mai puţin important.
Lui Bâzu însă, nu i-a păsat. Şi-a înfruntat rudele şi s-a căsătorit cu iubita lui mai tânără cu 18 ani.
Imediat după război, Bâzu a devenit pilotul Anei Pauker şi a ajutat mulţi membri ai elitei financiare şi culturale româneşti să emigreze. În 1946 decide să-şi trimită tânăra soţie în Italia, la Milano şi un an mai târziu părăseşte şi el România. 





 
Cei doi soti se stabilesc în Franţa, iar Nadia debutează ca actriţă de film cu “L’inconnu d’un soir” şi “Monseigneur”.
În 1960, toată lumea aude de Nadia, după una din cele mai senzuale,mai rafinate şi mai aplaudate scene de striptease din istoria cinematografiei.
Nadia şi Bâzu divorţează, Bâzu moare în exil,la Madrid, iar Nadia îşi continuă drumul spre Holywood. Se recăsătoreşte cu un britanic, Gray, tatăl actriţei din Dallas, Linda Gray.
În anii ’60, familia Gray pleacă în California, iar românca plină de poveşti spectaculoase nu trece neobservată la Hollywood.
În 1961 apare în Mr. Topaze” cu Peter Sellers, în 1962 joacă în “Candide” cu Jean-Pierre Cassel, în 1967 în “The Naked Runner” cu Frank Sinatra şi în “Two for the Road” cu Audrey Hepburn.

În 1967, Nadia renunţă la film, chiar în vârful carierei.Pentru dragoste…Decide să divorţeze de Gray şi să devină soţia unui avocat new-yorkez şi se mută împreună cu el în Manhattan. Aici devine gazdă într-unul din cele mai exclusiviste cluburi din New York, dă party-uri spectaculoase şi mai apare în show-uri de TV sau de radio.
Nadia a murit în 1994, la 70 ani şi New York Times-ul i-a scris epitaful







Publicat de la Un comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)