O legenda cu privire la '"Cina cea de taina" a lui Leonardo da Vinci

Exista o legenda cu privire la “Cina cea de taina” a lui da Vinci...              

Cand a inceput aceasta scena, Leonardo s-a izbit de o mare dificultate: trebuia sa picteze Binele - sub chipul lui Iisus - si Raul - sub chipul lui Iuda. Si-a intrerupt lucrul la jumatate pina cand avea sa gaseasca modelele ideale.

Intr-o zi, in timp ce asista la repetitita unui cor bisericesc, a vazut intr-unul din baieti imaginea desavarsita a lui Hristos. L-a invitat la el in atelier si i-a reprodus trasaturile in studii si schite. Au trecut 3 ani... Cina cea de Taina era apropae gata - da Vinci insa, nu gasise modelul ideal pentru Iuda. Cardinalul care raspundea de biserica incepu sa-l preseze, cerandu-i sa ispraveasca numaidecat fresca. Dupa mai multe zile, pictorul a intilnit un tanar imbatrinit prematur, zdrentaros, beat, lungit in sant. Cu mare greutate, ajutoarele sale il dusera pana la biserica unde urma sa-i picteze chipul, fara schite prealabile.
Da Vinci se apuca sa picteze uimit de trasaturile necredintei, ale pacatului, ale egoismului atat de bine imprimate pe fata lui.

Cand pictorul a terminat, cersetorul, revenindu-si oarecum din betie, deschise ochii si vazu pictura din fata lui. Un amestec de uimire si tristete ii aparu pe chip si zise:

- Am mai vazut pictura asta!

- Cand? Intreba da Vinci surprins.

- Acum 3 ani, inainte de a fi pierdut tot ce aveam.
Pe vremea aceea cantam in corul bisericii si duceam o viata plina de vise, iar artistul m-a convins sa pozez ca model pentru chipul lui Iisus.

        

    Cei 30 de arginţi ai trădării lui Iuda

      

Se pare ca Binele si Raul au unul si acelasi chip, totul depinde de momentul in care unul sau altul taie calea oricarei fiinte umane."

 

Vera Renczi, Vaduva Neagra a Romaniei

Unul dintre cei mai mari criminali români este o femeie. Vera Renczi, care a fost supranumită Văduva Neagră, a săvârşit cele mai abominabile crime pe care criminaliştii au putut să le vadă de-a lungul timpului. Se presupune că s-a născut în anul 1903, iar numele său real nu a fost cunoscut niciodată, dar în analele criminologiei ea a rămas cunoscută ca Vera Renczi , numele de familie aparținând celui de-al doilea său soț.

Vera s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în București, în urma legăturii dintre un om de afaceri ungur și o frumoasă tânără din România. Copilăria și-o petrece la București, acolo unde rămâne până la vârsta de 13 ani. Odată cu pierderea mamei, Vera este mutată de tatăl său la Berkerekul, oraș din fosta Iugoslavie, unde acesta deținea o mică moșie.

Adolescenţa sa este marcată de diverse poveşti amoroase cu bărbaţi de toate vârstele. Frumuseţea sa incredibilă face ca Vera Renczi să aibă o viaţă amoroasă bogată, cunoscând de la elevi de liceu până la bancheri și oameni de afaceri. Nimeni nu se aștepta că tânăra să își mai uite moravurile, însă miracolul se produce atunci când Vera îl cunoaște pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care se va și căsători.

Soţii ucişi de Văduva Neagră

În acel moment, Văduva Neagră renunţă la viaţa degradantă şi devine o soţie iubitoare şi supusă. După numai un an de viaţă familială, într-o zi Vera Renczi anunţă poliţia că soţul său a dispărut. Vera explică apropiaților că soțul său a părăsit-o și că a decedat ulterior într-un accident de mașină în România. După dispariția lui Karl Schick, Vera începe să poarte doliu, deși nimeni nu dovedise moartea soțului ei, situaţie care durează aproape un an.

Atunci se poate spune că s-a născut cu adevărat Văduva Neagră. Tânăra revine la viaţa socială şi îl cunoaşte pe Joseph Renczi, un bărbat frumos şi bogat. După foarte puţin timp cei doi se hotărăsc să se căsătorească.

Vera avea să declare și autorităților faptul că fostul soț a murit în accident de mașină după ce a părăsit-o. Autoritățile au crezut povestea Verei din pricină că aceasta era o femeie respectabilă. Prin urmare se întocmesc actele de deces ale lui Karl Schilk. Acum această era liberă să se căsătorească cu Joseph.

Liniştea cuplului nu a durat foarte mult timp pentru că Joseph a început să-şi însele soţia. Fiind ameninţat cu moartea în mai multe rânduri, acesta nu a luat-o în serios. După câteva luni a căzut la pat ca mai apoi să dispară misterios. Surprinzător este faptul că autoritățile nu bănuiesc nimic necurat legat de castelana de Berkerekul. Vera începe din nou să țină doliu, dar caută reintegrarea în viața mondenă mai repede de data aceasta.

Pentru Vera Renczi începea o nouă perioadă în care escapadele amoroase aveau loc cu regularitate. Petrecerile deocheate de la Viena continuaseră de seară și, nu odată, se transformă în orgii care o au în centrul lor Vera Renczi. Veșnic îmbrăcată în negru, frumoasa castelană atrăgea pe domeniul de la Berkerekul numeroși amanți. În mai puțin de 10 ani a adus la conacul său peste 30 de amanți, niciunul dintre aceștia neîntorcându-se vreodată. Amanții erau străini care veneau ocazional la Viena și despre care autoritățile nu aveau informații.

Ultimul amant din viaţa sa

Vera Reczi își alegea victime cu minuțiozitate, dar ajungând la rutină începuseră să nu mai țină cont atât de mult de detalii. Așadar Vera a făcut greșeala de a se îndrăgostit de un bancher sârb pe nume Milorad, un om influent în viața socială. Fiindcă lipsea foarte mult de acasă, soția acestuia consultă autoritățile sârbești. La insistențele soției, autoritățile locale descind la reședința Verei Renczi. Vera recunoaște relația cu Milorad și dă chiar o declarație. Motivează că s-a despărțit de Milorad din pricina faptului că era căsătorit si este posibil ca acesta să se fi sinucis.

Nemulțumită de căutările autorităților, soția lui Milorad pornește singură o anchetă. Descoperă în hainele lui Milorad un bilet de dragoste de la Vera. În plus află despre dispariția soților Verei și a fiului Lorenzo. Autoritățile descind din nou la conacul Verei care încă negă că ar fi avut vreo relație cu Milorad, dar este confruntată cu propria declaraţie și cu biletul.

Jandarmi au controlat casa și mai apoi cripta familiei. Nu mică le-a fost groază oamenilor legii atunci când au descoperit în subsolul conacului 35 de sicrie de zinc așezate în cerc. În ele se aflau absolut toți cei care trecuseră prin patul Verei. Mai mult, într-unul dintre sicrie se găsea chiar Lorenzo, fiul în vârstă de numai zece ani pe care aceasta fusese nevoită să îl ucidă pentru că îi aflase teribilul secret. Toate victimele fuseseră otrăvite cu arsenic.

Declaraţiile Văduvei Negre

Pe primul soț, Karl Schick ,Vera Renczi l-a fi ucis cu o doză de arsenic pe care i-ar fi turnat-o din plin în cupa de vin pe care obișnuia să o bea în fiecare seară.
Pe cel de al doilea soț, Joseph Renczi, l-a omorât la fel doar că îi administra acestuia doze mici de arsenic în cină şi cupele de vin pe care ea singură le aducea la pat. Mai mult ea l-a închis pe Joseph în sicriu de viu, înainte de a-și da ultima suflare.

Explicația Verei Renczi a fost cât se poate de naivă. Întotdeauna vroia să fie ultima femeie din viața bărbaților pe care i-a omorât. Au urmat tot felul de străini, cu felurite meserii, care au luat drumul conacului și nu s-au mai întors niciodată. Ultimului – Milorad – i-a administrat în plus și o doză de stricnină pentru a obține efect imediat.
Condamnată inițial la moarte, Vera a beneficiat atunci de clemența legii din Iugoslavia care nu permitea execuția femeilor și a fost transferată pe viață într-o închisoare de maximă securitate. La scurt timp, criminală în serie moare în urma unei hemoragii cerebrale. Din punctul de vedere al tipului de criminal în serie, Vera Renczi se aseamănă cu Belle Sorenson Gunness.

Sursa

Efemeride

Despre Ea. “Povestea celei mai inteligente femei de la Hollywood”

                                                                    Hedy Lamarr

Hedwig Eva Maria Kiesler s-a născut în 1913 în Austria, în familia unui bancher respectabil.  La vârsta de 17 ani debutează în teatru, apoi în cinema, în roluri secundare.  - See more at: http://www.ironicblonde.com/2012/03/06/despre-ea-povestea-celei-mai-inteligente-femei-de-la-hollywood/#sthash.DmPwecgO.dpuf__._,_.___Reply

 

…Hedwig Eva Maria Kiesler s-a născut în 1913 în Austria, în familia unui bancher respectabil. 

 La vârsta de 17 ani debutează în teatru, apoi în cinema, în roluri secundare. La 20 de ani,apare într-opelicula de producţie cehă, întitulată “Extasy”, într-o scurtă scenă nud, unde aleargă goală prin iarba udă de ploaie după un cal, scăpat din frâu.

 

Episodul “fierbinte” a scandalizat opinia publică, familia, anturajul, astfel că părinţii au hotărât s-o mărite urgent pe Hedwig, pentru a închide gura lumii.  Datorită frumuseţii ei magnetice, pretendenţii nu au întârziat să apară, părinţii făcând, probabil, un casting, iar sorţii au dorit să cadă cu toată greutatea pe Fritz Mendl, un magnat al industriei subterane cu armament, putred de bogat. Sărmanul şi “putredul” Fritz s-a îndrăgostit nebuneşte de tânăra lui soţie, însă nu e greu de dedus că această iubire era perfect unilaterală!  De câteva ori nefericita Hedwig  a încercat să fugă unde o duceau ochii, pentru a scăpa de căsnicia insuportabilă, dar toate tentativele ei de evadare au fost sortite eşecului. După un răstimp, fiind o fată tenace, Hedwig “coace ” un scenariu mai ceva ca în telenovelele mexicane: îşi adoarme camerista cu somnifere, se îmbracă în uniforma ei şi reuşeşte, în sfârşit, să fugă. Nu se opreşte decât în America! Bineînţeles  că Hollywoodul  a  primit-o cu braţele deschise, parte datorită frumuseţii ei uluitoare, parte datorită scandalului imens declanşat, care asigura interesul publicului pentru nou-apăruta divă. Totuşi, producătorii i-au recomandat să îşi ia un pseudonim. Aşa a apărut ,

Hedy Lamarr – una dintre cele mai frumoase femei ale Hollywoodului.Între timp la urechile ei au ajuns zvonuri cum că fostul soţ  i-ar furniza armament lui Hitler, iar frumoasa austriacă îi ura pe fascişti din tot sufletul.  S-a decis să acţioneze. Cine a spus că o femeie frumoasă nu poate fi şi inteligentă?… Hedwig Eva Maria Kiesler a demonstrat  că afirmaţia de mai sus este una nefondată. Datorită inteligenţei sclipitoare şi a memoriei bune Hedwig a apucat să înveţe câte ceva despre arme în  perioada petrecută alături de soţul ei. În special o fascina principiul de acţiune a sistemelor de orientare a torpilellor şi a rachetelor anti-navă. Hedwig avea câteva idei cu privire la ghidare torpedelor prin radio, pe care dorea să le pună în practică. Dar, când s-a adresat  Consiliului Naţional al Inventatorilor din USA, aceştia nu au luat-o în serios, sugerându-i să vândă mai bine obligaţiuni de război – ce altceva, în opinia lor, putea să mai facă o femeie, care arată aşa cum arăta ea şi vreasă-şi ajute naţiunea?… Furioasă, Hedy a renunţat temporar la idee, apucându-se de vândut obligaţiuni.

 Ce e uimitor, că a reuşit să adune o sumă inpresionantă de câteva milioane de dolari, deoarece îi oferea câte un sărut fiecărui investitor, care cumpăra obligaţiuni de
> 25 mii de dolari. Vă puteţi imagina ce coadă era acolo!

În 1940 viaţa frumoasei actriţe ia o turnură neaşteptată. Ea îl cunoaşte şi se căsătoreşte cu compozitorul avangardist George Antheil, celebru deja pentru orchestra lui, compusă din elici de avion, clopote şi pianole. Pasiunea pentru invenţii este punctul lor comun, aşa că proaspeţii soţi se apucă să experimenteze. În sfârşit, ideile lui Hedwig începeau să se materializeze. În decembrie 1940 cei doi deja depuneau cerere pentru brevet de invenţie. În august 1942 ei obţin brevetul 2.292.387 “Sistem de comunicări secrete”  Invenţia, clasată “Top secret” până în anii 80,  permitea manipularea frecvenţelor radio în baza  aşa numitului “salt în frecvenţă” şi a fost folosită în cel de-al doilea război mondial pentru a evita detectarea ori manipularea torpilelor de către adversari.  La începutul anilor 80, fiind desecretizat dosarul, invenţia a început să fie folosită şi în scopuri civile, ea stând la baza tuturor  sistemelor de telecomunicaţii  de azi, bazate pe “saltul în frecvenţă” – telefonia modblă, sistemul Wi-Fi, Bluetooth, etc.

Hedy  Lamarr a murit în 2000, lăsând în urma ei o filmografie impresionantă, alături de actori ca Spencer Tracy, Clark Gable sau Jimmy Stewart, precum şi un şir nu mai puţin impresionant de invenţii. Doar lupta  frumoasei Hedy cu naziştii, ce a dus la apariţia telefoniei mobile de azi, cât valorează! Concluzie: nu e un lucru tocmai înţelept să provoci o femeie frumoasă şi deşteaptă! În loc de încheiere:

 Data de 9 noiembrie, ziua de naştere a actriţei Hedy Lamarr  este declarată în USA Ziua

  Inventatorului

   sursa: http://www.hedylamarr.com

Ziua Inventatorului.

Ziua Inventatorului.

Hedwig Eva Maria Kiesler s-a născut în 1913 în Austria, în familia unui bancher respectabil.  La vârsta de 17 ani debutează în teatru, apoi în cinema, în roluri secundare.  - See more at: http://www.ironicblonde.com/2012/03/06/despre-ea-povestea-celei-mai-inteligente-femei-de-la-hollywood/#sthash.DmPwecgO.dpuf__._,_.___Reply

SONATA LUNII-O poveste care te invata adevaruri despre viata !

                                                            Ludwig van Beethoven
                 

                         
                           Un suflet dezamagit si surd descrie unui suflet orb,stralucirea,singuratatea si maretia..

 
                                               
                                            
                                                   Sonata lunii

Care dintre noi nu a avut vreodata un moment de mare durere?

Cine n-a simtit in vreun moment al vietii dorinta de a renunta?
Cine inca nu s-a simtit singur, extrem de singur si a avut senzatia de a fi pierdut sensul sperantei? Nici oamenii faimosi, bogati, importanti nu sunt scutiti de a avea momentele lor de singuratate si de adanca amaraciune. La fel i s-a intamplat unuia din recunoscutii compozitori ai tuturor timpurilor, 
Ludwig Van Beethoven, nascut in anul 1770, in Bonn, Germania, care a murit in anul 1827, in Viena, Austria.Beethoven traia una din aceste zile triste, fara stralucire si fara lumina. Era foarte abatut din cauza mortii unui principe al Germaniei care fusese ca un tata pentru el.Tanarul compozitor suferea de o mare lipsa de afectivitate. Tatal sau era alcoolic inrait si il batea. A murit pe strada din cauza betiei. Mama sa a murit foarte tanara. Fratele sau de sange nu l-a ajutat niciodata cu nimic si la toate astea se adauga agravarea bolii sale. Simptomele de surzenie incepeau sa-l tulbure, gata sa-l lase nervos si iritat.
Beethoven putea sa auda doar folosind un fel de trombon( palnie) acustic in ureche. Lua cu sine totdeauna o hartie si un caiet pentru ca oamenii sa-si scrie ideile si asa sa poata comunica, insa nu toti aveau rabdare pentru asta, nici ca sa-le citeasca de pe buze.
Dar cum niciun fiu al lui Dumnezeu nu este uitat, sosi ajutorul spiritual, prin intermediul unei fete oarbe, care locuia in aceeasi modesta pensiune, unde se mutase Beethoven, si care ii spuse aproape strigand „Eu as da totul ca sa pot vedea o noapte cu clar de luna”.
Auzind-o, Beethoven se emotiona pana la lacrimi. La urma urmei, el putea vedea! El isi putea pune maiestria in compozitiile sale.
Pofta de viata ii reveni si atunci compuse una din piesele cele mai frumoase ale umanitatii: „Sonata Clar de luna”.
În tema sa, melodia imita pasii lenti ai unor persoane, probabil ai sai sau ai altora, care duceau sicriul mortuar al principelui, protectorul sau.
Privind la cerul argintat de clarul de luna si amintindu-si de tanara oarba, ca si cand s-ar intreba de cauza mortii unui mecena atat de iubit, el se lasa cufundat intr-un moment de adanca meditatie transcendentala.
Unii specialisti in muzica spun ca cele trei note, care se repeta insistent in tema primei parti a Sonatei, sunt cele trei silabe ale cuvantului „why?” (de ce?) sau ale altui cuvant sinonim, in germana.
Dupa ani de la depasirea suferintei, va veni incomparabila “Oda a bucuriei”, ultima parte din Simfonia a IX-a, care incununeaza misiunea acestui compozitor, deja cu totul surd.
“Oda bucuriei” exprima recunostinta sa adusa vietii, pentru faptul de a nu se fi sinucis.
Totul datorita acelei fete oarbe, care i-a inspirat dorinta de a transpune in note muzicale o noapte cu luna.
Cu sensibilitatea sa, Beethoven a descris, prin melodie, frumusetea unei nopti scaldate de clarul de luna [razele lunii], pentru cineva care nu putea vedea cu propriii sai ochi.
Ludwig van Beethoven este unanim recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. El a lasat posteritatii opere nemuritoare, printre care: noua simfonii (a III-a Eroica, a IV-a a Destinului, a VI-a Pastorala, a IX-a cu finalul Oda bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptata ca imn oficial al Uniunii Europene); cinci concerte pentru pian si orchestra (remarcabile al IV-lea si al V-lea Imperialul); un concert pentru vioara si orchestra; Missa solemnis; 32 Sonate pentru pian (printre care a VIII-a Patetica, a XIV-a Clar de luna, a XXIII-a Appassionata); Sonate pentru vioara si pian (mai cunoscuta Sonata Kreutzer); 16 cvartete pentru coarde; Opera Fidelio. Productia muzicala a lui Beethoven este considerata in mod traditional ca o punte intre Clasicism si Romantism

Clar de luna este Sonata pentru pian nr. XIV in do diez minor, cunoscuta si cu numele de Sonata lunii. Beethoven a compus aceasta sonata in 1801 si a dedicat-o Contesei Giulietta Guicciardi de care era indragostit. În 1832, poetul Ludwig Rellstab a comparat melodia acestei sonate cu lumina lunii reflectata pe un lac. De atunci piesa este cunoscuta ca “Sonata lunii”. Sonata are trei miscari (parti).
    
Pe baza istorisirii relatate de muzicianul Enrique Baldovino

Poetul si balerina

11 ani de la cea mai cutremuratoare tragedie a culturii romanesti. Moartea poetului Ştefan Augustin Doinaş şi sinuciderea balerinei Irinel Liciu

Astăzi ne despărţim

Ştefan Augustin Doinaş

 

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
                                                                Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...

Ştefan Augustin Doinaş şi Irinel Liciu s-au cunoscut la mijlocul anilor ‘50, în Bucureştiul prăfuit de tancurile Armatei Roşii. El era încă un poet minor, fiu de ţărani din Arad.

Ea era vedeta Bucureştiului, balerină la Operă, cu studii de balet făcute la Moscova şi Leningrad, curtată de Bodnăraş şi Maurer, prietenă cu Tanţi şi Lica Gheorghiu, fiicele lui Gheorghe Gheorghiu Dej. El stătea în gazdă la un balerin, aşa a întâlnit-o. Pe urmă a privit-o îndelung pe scena Operei şi a făcut o obsesie pentru ea. Se întâmplă rar, dar uneori se întâmplă: obsesia a devenit reciprocă. Femeia fatală a Bucureştiului, Irinel Liciu, la braţul unui poet care trăia din leafa de ziarist la o revistă culturală.

Şi n-a fost numai atât. La începutul anului 1957, Doinaş era condamnat la puşcărie politică. Motivul: a omis să denunţe un coleg de la revista „Teatru“, care vorbea despre extinderea revoluţiei maghiare şi în România. A fost eliberat în februarie 1958 şi pe la colţuri se vorbea că eliberarea sa, după numai un an, nu e străină de Irinel Liciu. Balerina s-ar fi folosit de prietenia cu fiicele lui Gheorghiu Dej pentru a-l smulge pe Doinaş din temniţă.Ca sa-si scape iubirea, balerina a cerut o audienta Constantei Craciun, care era seful Consiliului de Cultura din minister. A spus atunci ca, daca Doinas nu iese din inchisoare, ea renunta la balet. Se pare ca pasiunea Constantei Craciun pentru balet a facut ca, la foarte putina vreme dupa acea audienta, Doinas sa fie eliberat din inchisoare.De atunci, Irinel Liciu si Stefan Augustin Doinas nu s-au mai despartit vreodata! S-au casatorit in 1958.

Dar viaţa lui Doinaş a continuat într-un apartament în Piaţa Unirii, în centrul Bucureştiului, bucurându-se de toate avantajele unui reeducat căsătorit cu o femeie frumoasă şi celebră. Povestea Doinaş într-un interviu, la TVR: „Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ consort. Nevastă-mea, Irinel Liciu, fiind prim-balerină la Opera din Bucureşti, pur şi simplu m-a întreţinut. Am trăit pe spinarea ei. Aveam interdicţie de a publica şi toate uşile îmi erau închise. Mergeam să îmi aştept soţia la Operă, după repetiţii, iar portarul mă striga «domnul Irinel»“. Irinel Liciu era în culmea gloriei. Primise în 1958 titlul de Artistă Emerită de la Gheorghe Gheorgiu Dej.

 Irinel Liciu - Gabriel Popescu era însă un cuplu mai celebru decât Irinel Liciu – Ştefan Augustin Doinaş. Gabriel Popescu – colegul ei de scenă, balerinul de aur al României comuniste. Ce tristeţe pentru Partid, şi ce fericire pentru Doinaş: Gabriel Popescu era homosexual. În 1965 a fost închis pentru orientarea sa sexuală, iar mai apoi a cerut azil politic în Occident. Fără Gabriel, Irinel Liciu a apărut tot mai puţin pe scenă. La sfârşitul anilor ‘60 a părăsit Opera din Bucureşti şi nu s-a mai întors.
 Ultimul spectacol al lui Irinel Liciu pe scena Operei bucurestene a fost „Faust”, acelasi rol in care debutase. Apoi nu avea sa se mai intoarca in Opera, niciodata, nici macar ca spectator. Si-a dedicat intreaga viata iubirii ei pentru Doinas!

"Nu văd nicio incompatibilitate între poezie şi balet. Dimpotrivă. Irinel a dansat din plăcerea de a dansa. Atunci când vârsta a împiedicat-o să mai apară pe scenă niciun fel de preocupare în legătură cu baletul nu a fost continuată ca o activitate profesională. Nici lecţii de balet, nici conducere de instituţii. Cu plăcerea de a dansa s-a încheiat la ea arta de a dansa."
Ştefan Augustin Doinaş

Ca într-un dublu balansoar pentru copii, gloria ei apunea pe măsură ce Ştefan Augustin Doinaş îşi lua avânt spre marea literatură. Trecuseră anii purgatoriului comunist şi interdicţia de a publica. Vin în serie: primul volum de poezie publicat, prima traducere, primul premiu al Uniunii Scriitorilor, apoi premii internaţionale, medalia Goethe pentru monumentala traducere a operei "Faust", călătorii în străinătate, mari avantaje oferite de comunişti în schimbul unor mărunte compromisuri. De pildă,  poeziile de propagandă semnate Ştefan Augustin Doinaş. „Le-am scris gândind că ce fac acum pot să repar mâine“, spunea poetul într-un interviu acordat Eugeniei Vodă.

Doinaş călătoreşte în Franţa şi Germania, îi întâlneşte pe Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, stă cu Cioran în mansardă şi face filosofie cu el.

„Mare poet, dar îi cam plac servitoarele”. Aşa se şoptea în lumea literară despre Doinaş. Se îndrăgostea de femei de condiţie modestă, iar episoadele sale de infidelitate au devenit de notorietate. Irinel Liciu află şi trăieşte cu această criminală realitate: Doinaş înşală! Are chiar un episod în care îl părăseşte şi Doinaş are, astfel, şansa să scrie una dintre cele mai frumoase poezii din literatura română: „Astăzi ne despărţim”.

Dar Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş rămân împreună. O iubire mare iartă trădările. Revoluţia din 1989 îi prinde galopând spre vârsta a treia. Ea respirând în ritmul vitalităţii lui. Doinaş devine membru al Academiei Române. Alexandru Paleologu şi alte personalităţi din lumea universitară românească îl propun, în 1992, pe lista pentru Nobelul literar. Intră în politică şi între 1993 şi 1996 e senator al României din partea Partidului Alianţa Civică. Îşi dă seama la timp şi admite la final: „calitatea mea de senator e nesatisfăcătoare“. Primeşte premii literare şi distincţii, conduce o revistă, „Secolul 20“. scrie tablete săptămânale în "Cotidianul". Rămâne poet până la finalul vieţii.

Când el a murit, la 25 mai 2002, ea a mers acasă şi s-a sinucis.Irinel Liciu şi-a dat seama că şi ea va muri, căci spunea adesea că nu i-ar putea supravieţui. Şi nu i-a supravieţuit. Era sâmbătă seara. Ea şi-a corectat cu fard imperfecţiunile bătrâneţii, de parcă urma să iasă la cină pe Victoriei. S-a aşezat la biroul lui Doinaş, în bibliotecă, a scris câteva cuvinte pe o foaie de hârtie. Apoi a luat un pumn de somnifere, s-a aşezat pe pat şi a murit. A găsit-o în zori menajera.

Tutu-ul purtat de Anna Pavlova in Moartea lebedei

 In urma lor n-au ramas averi si nici copii. A ramas doar, scrijelita pe o coala alba, cea mai frumoasa si mai trista poveste de dragoste mantuita prin spovedania femeii care a murit din prea mare iubire: 
„Domnul meu si Dumnezeul meu, iarta-ma! Doinas, dulcele meu, o prea mare iubire ucide! Irinel Liciu”.
 Stefan Augustin Doinas si Irinel Liciu au fost inmormantati impreuna in Cimitirul Bellu. O placa de comemorare semnata de fostul partener de scena al lui Irinel Liciu, Gabriel Popescu, aminteste ca doi oameni se iubesc si dincolo de moarte: Poetul si Balerina!

Au fost decoraţi post-mortem. El cu Ordinul Naţional pentru Merit în Grad de Mare Cruce. Ea cu Ordinul Naţional Serviciul Credincioşilor. El a fost făcut general de brigadă, ea locotenent. Regimentul 30 Gardă şi Protocol i-a purtat pe ultimul drum. S-a cântat cu fanfara, s-au tras salve. Pentru ea, Partiarhia Română a dat dezlegare să fie înmormântată creştineşte, chiar dacă a comis suicidul. Sunt înmormântaţi în cimitirul Bellu, pe Aleea Academicienilor.

 
Gestul lui Irinel Liciu mi se pare cutremurător de frumos.

Toată lumea ştie că sinuciderea e un foarte mare păcat.

Rişti să nu te mai întâlneşti dincolo cu cel iubit.

Eu cred însă că Dumnezeu e mai deştept ca noi.
 Alexandru Paleologu

                                     

                                      Noaptea Valpurgiei
           Irinel Liciu-Gabriel Popescu

                                                

Cristian Delcea 

Reporter Publicistică „Adevărul”