Trupul unei femei mărunte, de un metru patruzeci şi şapte, îmbrăcat cu o rochie neagră de o absolută sobrietate, ar fi ascuns bine temperamentul vulcanic, de n-ar fi fost vocea care-i trăda firea, la antipodul aparenţelor. Piaf i-a vrăjit pe toţi bărbaţii ,,ei“, adeseori i-a dat cu împrumut altor femei, toţi cei care prin ziare au fost botezaţi pe urmă “Domnul Piaf”, sau chiar şi atunci, pe loc! Pentru a-i cuceri, nu folosea vreun artificiu, doar emoţia vocii, care declanşa mereu acelaşi scenariu: îi chema la ea să bea un pahar, lângă pian, iar ei rămâneau până în zorii zilei; şi nu plecau niciodată înainte ca ea să-i părăsească.
În
viaţa lui Edith Piaf şi-au făcut loc numeroase legende, pe care ea le-a
întreţinut din plin, alegând variantele biografice care i se păreau mai
“prezentabile“. Edith Piaf a contribuit la apariţia a două cărţi, Au bal de la chance (La sărbătoarea norocului) în 1958, prefaţată de marele admirator şi prieten Jean Cocteau, şi Ma vie (Viaţa
mea), o antologie de interviuri
acordate lui Jean Noli pentru France-Dimanche, apărută după moartea ei, în 1964: găsim acolo repetate aceleaşi anecdote…, dar cu poante diferite!
La
fel ca Marlene Dietrich – cele două femei se adorau -, Edith Piaf şi-a
construit mitul de-a lungul existenţei. Materia primă, faptele strict
reale, depăşeau în pitoresc ceea ce lumea de-abia tolera într-un roman.
Piaf nu inventa, ea aranja, ca un compozitor, grijulie să finiseze mica
melodie a vieţii sale. Într-un singur aspect n-a trişat şi n-a negociat
vreodată, pasiunea pentru iubire: “În viaţă e-o singurămorală: că eşti bogat sau falit, fără iubire eşti halit.“
O copilărie de saltimbanc
O placă oficială aşezată pe Rue de Belleville, la numărul 72, afirmă că Edith Piaf s-a născut în plină stradă,
în timp ce un spital din apropiere i-a înregistrat naşterea la 19
decembrie 1915. Ce contează, din moment ce e clar esenţialul: viaţa ei
se va desfăşura pe stradă, până la vârsta de 20 de ani. Mama ei, Anita
Maillard, e artistă ambulantă, mai cunoscută prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa. Fată de oameni sărmani, a dat peste un alt sărăntoc, Louis Gassion, un chipeş contorsionist de trotuar,
mobilizat în 1914 şi trimis pe front. Pe
fetiţa lor nou-născută, Anita o lasă în grijamaică-sii,
Aişa, de origine kabilă, o beţivană patentă. Într-o permisie, Louis
Gassion o găseşte pe micuţa Edith într-o cocioabă greţoasă, plină de
păduchi şi râie, sugând din biberon laptele amestecat cu vin roşu. O ia
imediat şi-o duce la Bernay, în departamentul Eure, la propria lui mamă,
care conduce cu mână de fier un bordel. Între 2 şi 7 ani, Edith se
însănătoşeşte, apoi înfloreşte printre cele zece angajate ale
stabilimentului. Va păstra o mare tandreţe pentru prostituate, fără a fi
fost ea însăşi una, după cele mai multe mărturii.
În
1923, Louis Gassion, fără o para chioară, vine s-o ia cu el la drum pe
micuţa Edith. Vor dormi prin hambare sau pe la amantele lui Louis, vor
mânca pe sponci, nişte pâine, uneori înmuiată în vin. Edith îşi
aminteşte că n-a zărit-o pe maică-sa decât o singură dată, într-un bar
din Paris, cu acest comentariu al tatălui: „Aia de-acolo, poţi să-i dai un pupic, e mamă-ta… pe bune!“
Louis
nu e nici lăudăros, nici demonstrativ, dar e în stare să renunţe la un
pahar de lichior pentru a-i cumpăra o păpuşă fiică-sii, chiar dacă
“scatoalcele“ sunt frecvente. Ceea ce o va face pe Edith să spună despre singurul bărbat care a protejat-o cât de cât: “Dintr-o mardeală ca lumea n-a murit nimeni.“ Va explica astfel păruielile ei de mai târziu cu amanţii: “amanţii: “Când ai încasat-o mereu, nu te obişnuieşti prea repede să nu mai fii caftită“, ceea ce înseamnă, printre rânduri, că, dacă nu mori de pe urma unor bătăi, ele nu trec totuşi fără a lăsa consecinţe durabile.
Într-o
zi de colectare a mărunţişului, pe când are 10 ani, Edith cântă, iar
tatăl ei vede asta ca pe-un bonus: vor face echipă, până când se
aventurează de una singură, la 15 ani, prin cazărmi, pe unde îşi
rătăceşte repede himenul. La 17 ani, Edith întâlneşte un mărunt agent
comercial, cu care se mută într-o cameră de pe strada Belleville.
Dar fetiţa care se naşte din această relaţie moare la un an şi
jumătate, în iulie 1935, dintr-o meningită fulgerătoare. Edith, care o
lăsa ba pe la unii, ba pe la alţii, nu prea va vorbi despre asta, dar pe
ascuns îşi va reproşa moartea ei. Iar la decesul celebrului
boxer
MarcelCerdan, paisprezece ani mai târziu, nu va găsi decât imaginea
iubirii
materne pentru a-şi exprima durerea: “Nu era iubitul meu,
era pruncul meu, copilaşul meu.“
era pruncul meu, copilaşul meu.“
Încă
din primele câştiguri, îşi întreţine financiar tatăl şi mama – atunci
când o localizează -, cu senzaţia că întoarce roata destinului. Louis
Gassion moare de alcoolism în 1944, Line Marsa dintr-o supradoză, în
1945, dar Edith a apucat să facă pentru ei mai multe decât au făcut ei
pentru ea. Totuşi va cânta
despre taţi şi despre bărbaţi cu un zel neobişnuit; niciodată despre
mame şi femei, decât dacă sunt prostituate, ca omagiu indirect, prin
cântecele ei, pentru acel strop de căldură pe care l-a primit din partea
lor.
Vremea protectorilor
În octombrie 1935, Edith îşi duce viaţa pe trotuare şi-l întâlneşte, în cartierul şic Etoile, pe Louis Leplée, patron la Gerny’s, un cabaret de lângă Champs-Elysées. Fascinat de vocea ei, o cheamă la audiţie. Edith e obişnuită să-şi înece bucuriile şi necazurile în alcool la Belleville, cu amica ei „Curviştina“ (“Momone“), nenorocita
care-i va sta alături toată viaţa,
şi e cât pe ce să rateze audiţia. Louis ăsta, al treilea bărbat din existenţa sa, încarnează tot ceea ce ea nu cunoaşte: e homosexual, discret, rafinat, bogat, puternic şi… de încredere! Ea îi va spune mereu „Tăticu“ (“Papa“). El o angajează imediat.
Din
ziua următoare, Edith cucereşte tot Parisul intelectual, politic şi
artistic, uluit de vocea ei şi de extrema sărăcie a ornamentelor sale.
Cocteau o proslăveşte de la bun început, iar admiraţia lui nu va păli
niciodată. Tăticu îşi botează
cântăreaţa, mică şi fragilă, “Fetişcana Vrăbiuţă“ (“Mome Piaf“), întrucât “Fetişcana Vrabie“ (“Mome Moineau“) exista deja, era altcineva. Îmbrăcată sărăcăcios, Piaf se dovedeşte din start foarte conştiincioasă în privinţa repertoriului, intratabilă şi sigură de sine. Va cânta despre mediul său natural: vagabonzii, cartierele deochiate, alcoolul, caftelile, relaţiile sexuale de-o noapte, uitarea înainte de toate, iubirea.
cântăreaţa, mică şi fragilă, “Fetişcana Vrăbiuţă“ (“Mome Piaf“), întrucât “Fetişcana Vrabie“ (“Mome Moineau“) exista deja, era altcineva. Îmbrăcată sărăcăcios, Piaf se dovedeşte din start foarte conştiincioasă în privinţa repertoriului, intratabilă şi sigură de sine. Va cânta despre mediul său natural: vagabonzii, cartierele deochiate, alcoolul, caftelile, relaţiile sexuale de-o noapte, uitarea înainte de toate, iubirea.
Spectacolele
de gală şi reluarea primelor sale discuri la radio reuşesc să umple de
invidie lumea din Place Pigalle, unde s-a stabilit de-acum. La fel ca-n Belleville,
peştii dau târcoale şi, multă vreme, Piaf şi Momone le-au plătit taxă
de protecţie. Dar atunci când, la 6 aprilie 1936, Tăticu cel bogat e
găsit asasinat
la
domiciliu, privirile se îndreaptă fireşte spre Edith. Cine, din
anturajul patronului de la Gerny’s sau din cel al lui Piaf, l-a omorât
pe Leplée? Şi de ce? Nu se va şti niciodată. Fetişcana Vrăbiuţă,
şicanată şi terfelită de presă, trebuie să se refugieze pe Coasta de
Azur, unde trăieşte de pe urma unor spectacole aranjate de Jacques Canetti, impresar debutant şi producător al primului ei disc. Un an mai târziu, revenită la Paris, îşi cheamă în ajutor o veche cunoştinţă, textierul Raymond Asso, care i-a oferit deja Mon legionnaire (Iubitul meu din Legiunea Străină). El o iubeşte. În noiembrie 1937, o relansează pe scenă cu adevăratul
prenume, Edith, făcînd uitată Vrăbiuţa din paginile ziarelor de scandal. Va fi un al doilea tată: o pune să citească, să studieze, mai ales cu compozitoarea Marguerite Monnot, care o va însoţi pe cântăreaţă în întreaga ei carieră şi-i va scrie muzica pentru cele mai mari succese.
Devenită
cap de afiş, Edith Piaf evoluează pe o mulţime de scene pariziene,
precum şi în diverse turnee până la război, când Raymond Asso e
mobilizat pe front: asta o va scuti de neplăcerea de-a se despărţi din
proprie iniţiativă! Căci Paul Meurisse, tânăr dandy încă necunoscut, care cântă la cabaretul de
peste drum, îi place prea mult ca să nu-l ducă în camera ei de hotel
din Pigalle. Va face din el un actor, ajutându-l să joace
într-o piesă pe care Cocteau a
scris-o pentru ei, povestea unei iubiri agitate. Asso descoperă că a
trecut pe lista de rezerve, atunci când vine să-i bată la uşa
camerei, într-o permisie, scenă de vodevil pe care curând Meurisse o va
interpreta la rândul său…, dar în rolul încornoratului! Nici unul
dintre bărbaţii lui Piaf nu se va supăra, fiindcă ea e cu totul altfel,
artistă mai presus de toate, desprinsă de principiile burgheze.
într-o viaţă banală şi sedentară, iubirea dintre Cerdan şi Piaf e marcată de absenţă, lipsuri, durere. Meciurile boxerului îl obligă să meargă în toate colţurile lumii, soţia lui şi cei trei copii mici trăiesc la Casablanca. Edith îşi organizează turneele în funcţie de programul lui – un recital la Casablanca de Crăciun, de pildă, pentru ca el să se poată desprinde de familie de sărbători. Ea îi scrie, plânge, dar adevărata noutate e că ei nu se bat deloc. Toţi ceilalţi bărbaţi, chiar şi cei mai placizi, povestesc despre un proces de violenţă iniţiat de Edith, care-i împingea să-şi iasă din fire, ba chiar lovea prima, încât să-i determine s-o ia la bătaie, după care părea mulţumită şi îşi regăsea calmul. Crize de gelozie, pahare sparte, evadări şi episoade de alcoolism cu Momone, înşelătorii ostentative, a făcut de toate, însă alături de Cerdan apare o altă Piaf, blândă şi fidelă, care se uimeşte pe ea însăşi.
Îmbrăţişează talente şi corupe soţi
Scenariul se repetă: ei îi aduc o melodie, ea cântă pentru ei, beau amândoi în jurul pianului, iar ea le şopteşte: “Rămâi peste noapte.“
Lui
Piaf nu-i pasă de durere: o transformă în emoţie, pe măsură ce un amant
îl înlocuieşte pe celălalt. La începutul războiului, se refugiază în
zona liberă şi participă la Rezistenţă în felul ei, ascunzându-l pe
Emer, care e evreu, apoi pe Norbert Glanzberg, un iubit tot evreu şi compozitor. Îi ia locul ziaristul Henri
Contet, care se instalează cu ea la Paris, deşi e însurat. Edith Piaf declara cu umor: „Totdeauna m-am înţeles bine cu nevestele amanţilor.”
Şi, într-adevăr, îi “restituie“, nu fără a-i fi transformat în textieri
pentru cântece, ca pe Henri Contet, inginer ca formaţie, care i-a rămas
un preţios colaborator. Edith Piaf nu era lipsită de moralitate, dar o
avea pe a sa proprie, aceea a unei femei experimentate sau dezabuzate: e
mai bine să fii amantă decât nevastă. “Totdeauna îmi iau catrafusele, asta e revanşa mea asupra femeilor frumoase“, glumea.
New York, New York
La întoarcerea în 1942, la Paris,
Edith Piaf urcă din nou pe scena cabaretelor. S-a instalat la ultimul
etaj al unui bordel ocupat de germani, dar unii biografi îi atribuie
diverse acte de rezistenţă, departe de orice compromis. Imediat după
sfârşitul războiului, paşii i se încrucişează cu ai frumosului Yves Montand, pe când încă e împreună cu Henri Contet: le impune un turneu în trei. Montand se lăfăie pe
afiş alături de Piaf; cât despre
patul în care s-ar fi lăfăit împreună, subiectul şi astăzi se mai dezbate.
De dragul lui Montand, Piaf mută şi munţii din loc. Îi găseşte primul rol important în Les Portes de la nuit [Uşile nopţii]
de Marcel Carne (1946) şi îl obligă pe Contet să compună melodii pentru
el. După ce Montand se lansează, ea îl părăseşte, la fel ca şi pe
Contet, pentru Jean-Louis Jaubert, unul dintre membrii trupei „Compagnons de la chanson“, unde are un cuvânt greu de spus. La
sfârşitul fiecărei iubiri, Edith
se mută mai departe, un obicei la care nu va renunţa niciodată. Neavând
nici o mobilă, puţin legată de anumite locuri, ea nu ţine decât la
oameni, dar şi la ei doar o vreme: nu lasă iubirea să lâncezească.
New York, New York
Pe vremea aceea, adevăratul succes se măsura la New York. În 1946, Piaf se duce acolo, împreună cu cei trei colaboratori talentaţi care n-o vor mai părăsi: Robert Chavigny, la pian, Marc Bonel, la acordeon, şi Louis Barrier,
impresarul ei. Compozitoarea cea mai devotată rămâne Marguerite Monnot,
antiteza lui Piaf: veselă, fără griji, bine crescută, fostă speranţă a
muzicii clasice. Textierii însă se schimbă în ritmul noilor întâlniri,
al noilor iubiri. Reţeta Piaf funcţionează.
Trupa “Compagnons de la chanson“ o urmează în turneul american, iar
Edith Piaf devine răsfăţata Statelor Unite, după câteva debuturi grele,
în faţa unui public pentru care “Pariziană“ echivalează cu “Chanel“ sau
“Moulin Rouge“. Până în 1948, turneele din străinătate se ţin lanţ,
fără pauză: dincolo de Atlantic, dar şi în ţările nordice, mereu alături
de preferatul trupei ,,Compagnons“, Jean-Louis Jaubert, în ciuda
vreunei năzbâtii, îndată ce el nu-i pe fază. Incapabilă să rămână
singură, Edith înşală fără a trăda: ea nu-l reneagă pe partenerul
titular, doar se “consolează“ lângă altul, chestiune de nuanţă! Lumea
ştie precis dacă e bine dispusă, ori prost dispusă, după
cuvintele
cântecelor de dragoste pe care le compune, dar şi mulţumită unei ample
corespondenţe, zeci de pagini în fiecare zi, adresate iubiţilor ei sau
lui Jacques Bourgeat, un literat întâlnit la Gerny’s şi care a rămas
confidentul ei.
La New York apare Marcel Cerdan,
în primăvara anului 1948. E fascinat de aureola lui Piaf, descrisă de
toţi, îndată ce începe să cânte, cu mâinile puse-n şolduri şi privirea
rătăcită în depărtări. Ea ştie să facă tot ceea ce el nu
ştie, să scrie şi să şlefuiască
vorbele, în timp ce el încarnează tot ce iubeşte ea: nu e prea înalt
(un metru şaptezeci), dar e vânjos, campionul Europei la box, categoria
mijlocie. Se va purta cu el ca şi cu nimeni altul, şi nu va avea timp
să-l părăsească ea mai întâi, ceea ce-l va împinge pe un prieten să
spună: “Singurul bărbat care a părăsit-o a fost Cerdan, dar numai fiindcă a murit.“
Piaf şi Cerdan: iubirea magică
Magică pentru noi, magică şi pentru Piaf însăşi, care nu va avea niciodată prilejul să trăiască până la capăt gustul fericirii, într-o viaţă banală şi sedentară, iubirea dintre Cerdan şi Piaf e marcată de absenţă, lipsuri, durere. Meciurile boxerului îl obligă să meargă în toate colţurile lumii, soţia lui şi cei trei copii mici trăiesc la Casablanca. Edith îşi organizează turneele în funcţie de programul lui – un recital la Casablanca de Crăciun, de pildă, pentru ca el să se poată desprinde de familie de sărbători. Ea îi scrie, plânge, dar adevărata noutate e că ei nu se bat deloc. Toţi ceilalţi bărbaţi, chiar şi cei mai placizi, povestesc despre un proces de violenţă iniţiat de Edith, care-i împingea să-şi iasă din fire, ba chiar lovea prima, încât să-i determine s-o ia la bătaie, după care părea mulţumită şi îşi regăsea calmul. Crize de gelozie, pahare sparte, evadări şi episoade de alcoolism cu Momone, înşelătorii ostentative, a făcut de toate, însă alături de Cerdan apare o altă Piaf, blândă şi fidelă, care se uimeşte pe ea însăşi.
La
întoarcerea lor împreună în Franţa, în septembrie 1948, după ce Cerdan
tocmai a fost proclamat campion mondial în Statele Unite, noul cuplu e
asaltat de presă la aterizare (bietul Jaubert, aflat în acelaşi avion,
face feţe-feţe). Însă Piaf refuză să recunoască public idila lor, din
respect pentru soţia lui, dar şi pentru că Cerdan nu intră în obişnuita
categorie a “domnului“ Piaf. El e deja cineva!
Societatea
vremii vibrează la unison, în faţa acestei iubiri evidente, dar
adultere, de parcă Edith Piaf ar ocoli moralitatea cotidiană. Singurul
ziar care a îndrăznit să pună titlul “Hoaţa de soţi“ şi-a atras furia
publicului, la fel ca şi cel care a anunţat, după 0 înfrângere a lui
Cerdan, “Piaf îi poartă ghinion”.
Istoria cea mare, unde Piaf va avea o statură magică, o înghite pe cea
măruntă: cine îşi mai aminteşte, cine a ştiut vreodată, cu excepţia
specialiştilor, că MarcelCerdan era însurat pe-atunci?
Piaf
călătoreşte, munceşte, o evită pe Momone, îşi aşteaptă bărbatul, cântă
pentru el de la distanţă, îi scrie kilometri de scrisori minunate,
cărora el le răspunde cu tonuri la fel de pătimaşe. Ea nu-i cere să
divorţeze. El îi propune această variantă, dar…
La 27 octombrie 1949, după un an şi jumătate de iubire nebună, avionul care îl aduce înapoi pe Marcel Cerdan, de la Paris la New York,
spre Edith, se prăbuşeşte în arhipelagul Azore. Piaf, înnebunită de
durere, hotărăşte că va cânta cu orice preţ în seara aceea: acolo, sus,
el o va auzi. Intonează Imnul iubirii, cu propriile cuvinte premonitorii: “Dacă într-o zi te smulge viaţa din braţele mele, dacă mori, departe de
mine…“ şi leşină pe scenă la pasajul “Dumnezeu îi reuneşte pe cei ce se iubesc“.
E
prima dată când Edith Piaf cade în timpul spectacolului, prima dintr-o
lungă serie. Cei paisprezece ani care îi rămân de trăit vor fi devastaţi
de grave probleme de sănătate şi mai multe accidente de maşină. De la
20 de ani, Piaf luptă împotriva demonului alcoolului, dorinţa de-a uita,
însă viaţa a trădat-o: soarta, în povestea cu Cerdan, iar apoi trupul
ei, care începe să pretindă anestezice.
Văduvie adulteră şi căsătorie din interes
Timp
de un an, Edith Piaf e în degringoladă, la marginea nebuniei: cade în
misticism, participă la şedinţe de spiritism, e înşelată de şarlatani,
care îi promit că va vorbi cu Marcel Cerdan pe lumea cealaltă, în
schimbul unor sume colosale. Îi goneşte pe prietenii sinceri, care
încearcă s-o prevină, Michel Emer, Henri Contet sau tânărul Charles Aznavour, secretarul ei (căruia i-a descoperit talentul bine cunoscut). Marinette, soţia
soţia
legitimă a lui Cerdan, o invită
până la urmă pe Piaf la Casablanca, pentru a-şi împărţi durerea. Piaf, la rândul ei, o invită la Paris, plătindu-i drumul şi cazarea, atât ei, cât şi copiilor, copleşind-o cu daruri, după bunul obicei.
Scena
artistică o ajută să supravieţuiască şi să-şi menţină nivelul de trai,
mai luxos ca niciodată, presărat de petreceri cu prieteni şi intervale
de sărăcie lucie. Slăbită şi deprimată, încearcă o poveste de iubire cu Eddie Constantine,
tânăr american chefliu pe care îl lansează în teatru, apoi în lumea
spectacolului muzical, şi care-i va fi total nerecunoscător. Impresarul
Louis Barrier i se înclină în faţa dorinţelor şi
îi adoptă îndată pe toţi
bărbaţii pe care ea îi reperează, adică pe amanţii ei.
Degeaba: Piaf nu mai face faţă. Atunci când îl întâlneşte pe Jacques Pills,
un bărbat atent, îndrăgostit şi divorţat (de cântăreaţa Lucienne
Boyer), altminteri textier talentat şi cântăreţ recunoscut (are vreo
câteva admiratoare), ea speră într-0 iubire senină şi dezinteresată. El o
iubeşte – dar ea? Îi scrie lui Jacques Bourgeat: “Cu cât îl cunosc mai mult pe Jacques, cu atât îl apreciez
mai mult“. “A
aprecia“: un verb foarte departe de registrul său năvalnic!
Piaf nu se mai încrede în iubirea nebună, funestă, şi se mărită pentru prima dată în viaţa ei, la New York,
în septembrie 1952, având-o ca martor pe Marlene Dietrich, întâlnită în
lumea cabaretului din New York, îndată după război. Cele două femei
împărtăşesc aceleaşi pasiuni: hipnoza revărsată asupra mulţimilor şi
vraja asupra bărbaţilor, mai mult din nevoie decât din dorinţă. Piaf,
spre deosebire de Marlene, nu manifestă nici un fel de reţinere pentru
poveştile de iubire, dar caută mai degrabă un braţ de încredere, decât
sex. Nu se ascunde de amanţi, sub straie monahale, ci se îndreaptă spre
ei ca o mamă sau ca Pygmalion, şi o priveşte pe necruţătoarea Marlene cu
admiraţia pentru
cineva cu
care nu seamănă.
Măritată
patru ani cu Jacques Pills, Piaf se străduieşte să-i fie fidelă, dar
nu-i e uşor, mai ales că trupul 0 părăseşte, îndemnând-o la excese. Atinsă
de reumatism articular deformant, are dureri atât de mari, încât i se
prescrie un tratament cu morfină, de care devine dependentă şi pe care 0
combină cu alcool, analgezic temeinic şi vechi complice de zile negre.
Jacques Pills încearcă s-o ţină la distanţă pe celebra Momone, s-o scape
de ispita pierzaniei, 0 încurajează să urmeze tratamente de
dezintoxicare, dar rezultatele sunt mereu provizorii. Deşi foarte
slăbită, Piaf îşi continuă activitatea pe scenă, emisiunile,
înregistrează discuri, obţine un triumf american în 1956, la Carnegie
Hall – trei mii de spectatori, un record pentru o franţuzoaică
-, fără a mai pune la socoteală cele câteva roluri cinematografice.
Cedează atunci câtorva amanţi, printre care Jean Dréjac, unul dintre cei mai buni textieri pe care i-a avut.
Jacques
Pills, om cumsecade, dispare la fiecare escapadă a ei şi revine mai
târziu, până la divorţul din 1958. Edith Piaf se mută atunci singură, pe
Bulevardul Lannes, ultimul ei domiciliu, cel mai constant. Vechea
frenezie a iubirilor reîncepe: tânărul Georges Moustaki devine răsfăţatul ei, înainte de pictorul american Douglas
Davis
şi alţi câţiva. Concerte, amanţi şi nopţi scurte, Piaf rezistă doar cu
ajutorul stimulentului preferat al epocii, Maxiton, şi al antidotului
său calmant, Gardenal. În 1960, îşi adaugă în repertoriu “şlagărele“ lui Charles Dumont, care n-are rolul de amant, ci, fireşte, de sclav: “Eram obiectul ei. După trei luni, eram stors.“ Nimeni nu poate ţine ritmul cu ea. Dar se epuizează: între 1959 şi 1962, petrece opt luni din treizeci la
spital.
A doua căsătorie şi cântecul de lebădă
Într-o seară de februarie din 1962, la cabaretul Patachou, Edith Piaf se blochează cu ochii pe fiul unui frizer de suburbie, frumosul Théo Lamboukas, pe care-l botează “Sarapo“,
sarapo însemnând în greacă “te iubesc”. Ca de obicei, îl duce la ea
acasă – cântatul, pianul, paharele ciocnite, oboseala -, îi spune „Rămâi
peste noapte”. El nu va mai pleca niciodată. Are 26
de ani, ea are 47 şi e
bolnăvicioasă ca o babă, cu mâinile şi corpul deformate, abia mai
ţinându-se pe picioare de-a lungul concertelor. Lumea o persiflează din
greu, atunci când îl pune să cânte şi pe Théo, considerat un gigolo.
Toţi îşi fac griji pentru banii lui Edith, mai ales când cei doi se
căsătoresc, la 9 octombrie 1962. Dar lumea habar n-are cum stau
lucrurile. Theo o va iubi, va avea grijă de ea până la sfârşit şi îi va
cinsti memoria, chiar la mult timp după moarte. Piaf are ochi buni!
Împreună organizează un concert la Olympia,
Theo în deschidere, apoi un turneu francez, în timpul căruia Piaf nu se
ridică din patul de boală decât pentru a urca pe scenă, unde se menţine
doar prin transfuzii de sânge, făcute cu o oră mai
devreme. În 1963, epuizată, cu ficatul ciuruit de “viaţă“, droguri şi
analgezice, face o comă hepatică periculoasă. Începe atunci stagiunea de
adio, plină de cântece interpretate pentru prietenii care defilează
prin vila închiriată cu acest prilej pe Coasta de Azur. Acolo se stinge din viaţă, la 9 octombrie. E adusă în taină la Paris,
potrivit ultimei sale dorinţe, şi moartea e anunţată
oficial în data
de 11, în aceeaşi zi cu a lui Cocteau. Mii de oameni se perindă pe
Bulevardul Lannes, prin faţa trupului îmbălsămat, patruzeci de mii de
parizieni o însoţesc la cimitirul Pere-Lachaise. Theo se pierde în uitare, înainte de-a muri şi el, neconsolat, într-un accident de maşină în 1970.
Această
iubire de ultimă oră a mângâiat sfârşitul vieţii lui Edith Piaf, astfel
încât ea poate şopti, într-unul dintre cele din urmă interviuri la
radio, cuvintele cu care voia să rămână în amintirea noastră: “Ce-am aşteptat eu de la iubire? Păi, ceea ce mi-a şi oferit… Minunea, tristeţea, tragicul, extraordinarul.“
Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009
