Regis Pasquier, marturii dureroase despre supliciul indurat de G. Enescu din partea sotiei

                   
                                       George Enescu

 Marele Regis  Pasquier, de la Conservatorul Nationa Superior de Muzica din  Paris a fost la Bucuresti la o editie a Festivalului George Enescu,la Ateneul Roman, unde a obtinut Locul I la vioara si Marele Premiu George Enescu, iar intilnirea lui cu Romania compozitorului care i-a indrumat cariera l-a emotionat si l-a marcat, la fel precum faptul ca a urcat pe scena celebrului Ateneu, unde George Enescu a cantat de multe ori. George Enescu,pe care il cunoscuse personal la varsta copilariei,deoarece tatal sau,Pierre Pasquier,muzician si el,fiind prieten cu George Enescu l-a dus intr-o zi acasa la marele compozitor roman spre a fi audiat de acesta.

 Enescu era deja bolnav,dar a acceptat sa ne primeasca.M-a ascultat,s-a ridicat de pe scaun,m-a mangaiat pe cap.

La numai cativa ani dupa ce a fost audiat de George Enescu care ia dat apoi sfaturi si lectii,copilul Regis Pasquire avea sa optina la varsta de 12 ani in 1958 premiul I la vioara al CNSMP.

Iar numai 2 ani mai tarziu era invitat sa dea concerte la New York,unde avea sa intalneasca pe marii muzicieni ai secolului xx:David Oistrah,Isaac Stern,Nadia Boulanger,Pierre Fournier.Se adevereste ceea ce George Enescu ii Spusese:ca va pasi pe urmele unui alt baiat de mare talent de care George Enescu se ocupase: Yehudi Menuhin.

Regis Pasquier a fost multi ani solist al orchestrei nationale a Frantei si canta pe o vioara Guarnieri ce fusese fabricata in 1734 ( ca si George Enescu, a carui vioara Guarnieri fusese fabricata la Cremona in  1731).In repertoriul sau,Regis Pasquier includea si sonate pentru vioara de George Enescu.

 Ce se intampla cu Enescu revolta cercurile muzicale ale "Parisului".

Desigur,atunci cand a fost acasa la Paris la marele compozitor roman (in arondismentul IX,pe 26-28 rue de Clichy,etajul 1,Regis Pasquier avea doar 9 ani,dar isi aminteste si acum ce discutau cei din jurul sau. Marele si distinsul violonist francez,profesorul Regis,muzicienii din Paris care cunosteau situatia familiala tragica si penibila a marelui compozitor roman,supliciul pe care acesta il indura stoic in compania sotiei sale Maruca de peste 15 ani,de la casatoria lor din 1939 si care nu s-a sfarsit decat la moartea lui Enescu,in 1955.

Dupa casatorie,ea nu a acceptat sa fie numita "doamna Enescu" ci "Altetea Sa Printesa Cantacuzino".N-a fost langa Enescu nici macar cand accesta s-a stins in noaptea de 3 spre 4 mai 1955 in camera sa de hotel,fara nici o lumanare.

Maruca Cantacuzino fusese doamna de companie a Reginei Maria a Romaniei si pretindea ca este printesa “pur-singe” desi fusese doar prin alianta, ca urmare a casatoriei sale precedente, la virsta de 18 de ani, cu bogatul print Mihail (Misu) Cantacuzino, primar al Bucurestilor si ministru de Justitie, care avea in capitala “Palatul cu lei” de pe Calea Victoriei.

Numai in urma acestei casatorii cu printul a ajuns Maruca descendenta unei familii,aflata la apus,de boieri dintr-o provincie moldoveneasca,la grupul elitist al marilor figuri aristocrate ale vremii.Iar pentru a-si pastra acest statut,ea a preferat sa inchida ochii la amorurile extraconjugale ale pritului,unul petrecandu-se chiar cu sora ei,Nelly.

In treacat fie amintit ca desi ea insasi incepuse relatia cu Enescu inca din timpul casatoriei cu printul Misu Cantacuzino,dupa moartea acestuia(intr-un accident de masina),a preferat sa nu-si oficializeze relatia extraconjugala ci sa isi acorde ragaz (si) pentru relatia cu filozoful Nae Ionescu,mai tanar ca ea cu 13 ani,casatorit dar separat de sotie(un triunghi amoros )despre care a curs  multa cerneala nu numai in perioada interbelica.

Foto: Maruca, Nae Ionescu si Cella Delavrancea    

Dupa 7 ani de relatie cu Maruca(chiar si in vila "Luminis" a lui Enescu de la Sinaia),Nae Ionescu a parasit-o pentru Cella Delavrancea(cotata atunci drept o incredibila pianista a epocii,iar mai tarziu si ca o talentata scriitoare).
Parasita,Maruca si-a dat foc,iar cei doi copii din casatoria cu Misu Cantacuzino,tot mai alarmati de sanatatea ei psihica au cerut o evaluare psihiatrica.
 Maruca si-a revenit abia dupa doi ani,prin 1935.In tot acest timp Enescu i-a fost
alaturi.In 1937 cei doi s-au casatorit,una din domnisoarele de onoare fiind Cella Delavrancea.De altfel,Maruca era o femeie pe care contemporanii o caracterizau ca bizara, snoaba si sclifosita,aroganta,vanitoasa dar 
si excentrica(se trezea "dimineata" pe la orele 11:00 si la amiaza lua micul dejun).Iar daca cineva cerea la telefon sa vorbeasca cu "doamna Enescu"nici macar nu raspundea;dar daca cerea cu "Altetea sa Printesa Cantacuzino",ei da, atunci raspundea imediat.

 Lui Enescu ii era si frica de ea si facea supus tot ce ii cerea,ii satisfacea toate mofturile,iar cand aveau musafiri ea nu mergea niciodata sa deschida usa,ci il trimetea pe el.Enescu deschidea usa si chiar inainte ca musafirii sa intre in casa,ii ruga sa se adreseze Marucai numai cu titlul de "Alteta",ca numai asa ii placea ei.Or,Maruca nu a fost niciodata o adevarata "pur sange" si "Alteta Sa",deoarece nu se nascuse printesa,ci era fica unor boieri din Tescani,jud.Bacau si se numea Maria Rosetti-Tescanu.

 Maruca iubea luxul si petrecerile mondene,
iar pentru asta trebuiau bani, trebuiau bani multi.De aceea ii cerea lui Enescu sa dea cat mai multe concerte,lectii,conferinte,cursuri de Master Class,etc.chiar si in ultimii ani ai vietii cand sanatatea era subreda.
Desii cunostea bine starea sanatatii sotului ei,pretentiile nu s-au oprit caci ei niciodata nu ii ajungeau banii,voia din ce in ce mai multi.

De altfel George Enescu i-a martrisit preotului Vasile Hateganu de la New-York: "Am ajuns la mila oricui,plin de datorii",sant cersetor in lume.Cum in ultimii ani de viata nu mai putea canta la vioara,din cauza spondilozei care ii afecta grav coloana vertebrala,atunci mergea sa dirijeze orchestre.

Toata lumea muzicala din Paris era la curent de drama si de exploatarea pe care bietul Enescu  o traia langa despotica sotie ,dar nimeni nu putea face nimic,unii chiar se intrebau daca nu cumva Maestrul si-a ratacit mintile si ii place suferinta,de sta subjugat de acea femeie.

Maruca nu aducea nici un ban in casa,dar ii reprosa neincetat lui Enescu starea materiala precara a familiei si faptul ca locuiau in 2 camere mici,aveau baie dar nu si bucatarie, iar pt.ea vizitatorii erau interesati numai daca Enescu putea sa le ofere ceva bani.

Ceea ce se intampla cu Enescu era inacceptabil si "incredibil si ii revolta pe toti cei din cercurile muzicale ale Parisului,mi-a povestit cu durere si cu revolta in glas profesorul Regis Pasquire,si toata aceasta drama este inca proaspata in memoria parizienilor,care il iubesc pe Enescu chiar si acum,la 58 de ani de la moartea sa".  
Numai ca pe malurile Dimbovitei s-a preferat o istorie de dragoste romantata si frmoasa a Marucai pt.Enescu,in timp ce francezii, martori ai anilor petrecuti de cei 2 pe malurile Senei,erau mai obiectivi

Si poate cea mai flagranta si mai cinica dovada de indiferenta cu care ea la tratat pe marele muzician a fost afirmatia pe care a facut-o in ulimele luni de viata ale acestuia,paralizat pe jumatate inca din vara anului 1954 ,ca urmare a celui de al 2-lea accident vascular cerebral(primul fusese in 1950)

Declarand ca nu mai poate sa-l tina acasa pe Enescu,pe motiv ca ea nu este nici bucatareasca(nestiind sa gateasca) si nici infirmiera( ca sa il ingrijeasca),l-a mutat la Hotelul Atala din Paris,la etajul 4,camera 40-un hotel pe langa Champs-Elysee (rue Chateaubriand nr.10),cu 48 de camere de 4 stele ce apartinea unui proprietar roman,pe nume Florescu.

De altfel,ultima fotografie a lui George Enescu nu este cu Maruca ci cu cainele sau Mutzerli,ramas credincios- si Mozart a fost condus la groapa comuna a saracilor din Viena tot numai cu cainele sau...

Slujba de inmormantare a lui George Enescu a avut loc la Biserica Ortodoxa Romana"Sf.Mihail si Gavril" din Cartierul latin din Paris(rue Jean de Beuvais)

Maruca a refuzat sa fie prezenta la parastasul de 40 de zile tinut tot la biserica amintita,sub pretextul ca acolo se face politica...

Ulterior,"Altetea Sa"a plecat in Elvetia,pe malul lacului Leman din orasul Vevey,locuind intr-un luxos hotel de 5 stele(Hotel des Trois Couronnes,pe rue d'Italie).

Nu a avut bani ca George Enescu sa isi traiasca decent ultimele luni de viata,dar a avut bani ca ea sa isi petreaca anii de dupa moartea lui Enescu,intr-unul din cele mai luxoase hoteluri din Elvetia(astazi o camera costa cam 10,000$ pe luna).A mai trait 13 ani,murind la varsta de 90 ani.

Agenti comunisti romani condusi de Corneliu Bediteanu au incercat sa rapeasca trupul neinsufletit al lui Enescu pt.a-l aduce in Romania,pretextand "patrimoniul national",dar au fost arestati de serviciile politiei secrete franceze si expulzati din Franta a 2-zi. 

Mormantul lui George Enescu este in cimitirul Pere Lachaise din Paris,in stanga celui al compozitorului Georges Bizet.

Pe piatra sa funerara,literele sterse de vreme abia se mai descifreaza :

"George Enesco,Compositeur,Membre de l'Institut.Comandeur de la LegionD'Honneur.1881-1955″.

Poate ca guvernul Romaniei,prin Ambasada sa din Paris,va face efortul de a reface piatra de mormant a celui mai mare muzician roman al tuturor timpurilor, care a adus atata stralucire tarii sale.

semnat de Prof. VANIA ATUDOREI la 15 Octombrie 2013

Ps.Sunt fericita ca pot fi prezenta la ultimele doua concerte de inchidere a Festivalului George Enescu 2015.

FASCINANTELE POVEŞTI DE DRAGOSTE ALE PRINŢESEI MARTHA BIBESCU

Cu o inteligenţă sclipitoare şi o eleganţă desăvârşită care i-au adus la picioare cele mai mari personalităţi ale epocii sale, Martha Bibescu a fost, fără doar şi poate, una din cele mai admirate şi curtate femei ale Bucureştiului interbelic.

Născută pe 28 ianuarie 1889, Martha Bibescu descindea din cele mai vechi şi mai ilustre familii româneşti de tradiţie politicã, diplomaticã şi culturalã, din ramura domnitorului moldovean Constantin Mavrocordat şi dintr-o familie cu origine greceascã, cea a tatălui (Ion Lahovary, fost ministru plenipotenţiar al României la Paris și ministru al Afacerilor Externe).
Când încă nici nu împlinise 16 ani, Martha Lahovary se lasă prinsă în mrejele cuceritorului prinţ George Valentin Bibescu, nepotul lui Gheorghe Bibescu, domn al Munteniei, a cărei cerere în căsătorie o va accepta. Până să primească dispensa Vaticanului pentru nuntă, cei doi au locuit în castelul de la Posada, sub supravegherea prinţesei de Beauffremont, Henriette de Caraman-Chimay, nepoata lui Napoleon I şi mama printului Bibescu. Într-un final, unirea destinelor celor doi a avut loc cu mare fast, la Biserica Domniţa Bălaşa.

Însă prinţul Bibescu, ale cărui infidelităţi publice scandalizaseră întreg Bucureştiul, va fi prima ei dezamăgire în dragoste, dar şi bărbatul alături de care va rămâne până la sfârşitul vieţii acestuia. Frumos, fabulos de bogat, încăpăţânat, adulat de o mamă pentru care nimic altceva nu exista, George Valentin Bibescu era un om capricios, infidel şi egoist care o privea pe Martha ca pe o decoraţie: odata primită, nu mai e râvnită. Martha a înţeles repede acest lucru, iar dezamăgirea i-a fost cu atât mai mare cu cât a devenit mamă la vârsta de 17 ani, când a născut-o pe Valentina, singura descendentă a noii familii Bibescu.Din acest moment, se pare că drumurile lor s-au despărţit,  fiecare dintre cei doi soţi trăindu-şi nestingheriţi iubirile extraconjugale, fără însă a se despărţi.
În 1905, George Valentin Bibescu, un pasionat al automobilului, porneşte într-o expediţie spre Persia, având şi sarcini diplomatice ( fusese numit  conducatorul delegatiei care urma sa mearga la sahul Persiei), iar Martha îl însoţeşte. În această călătorie se apropie foarte tare de Emanuel, vărul ei, un tânăr chipeş, introvertit şi elegant, deosebit de atent cu frumoasa lui rudă din România. Numai că acesta nu-i împărtăşeşte sentimentele şi o refuză cu delicateţe, dar ferm.

Nu este o dezamăgire insormontabilă, mai ales că după întoarcerea ei din Persia şi apariţia jurnalului de călătorie în limba franceză, sub titlul de “Cele opt paradisuri”, succesul ei literar atinge cote de neimaginat. Academia Franceză a premiat-o, marii sti¬lişti Apollinaire şi Anatole France s-au întrecut în laude, iar Marcel Proust îi declara autoarei: “Sunteţi un scriitor desăvârşit, prin¬ţesă, şi asta nu-i puţin când, precum o faceţi, prin scriitor înţelegem atâţia artişti reuniţi: un prozator, un parfumer, un decorator, un muzician, un sculptor, un poet…”

În 1909, moştenitorul tronului Germaniei, prinţul Wilhelm, se îndrăgosteşte de Martha, care, însă, îl priveşte doar ca pe un adolescent amorezat, simţindu-se flatată, dar nu îndrăgostită. Tânăra de 20 de ani însemna în jurnal: “Domnind peste el, domnesc peste un imperiu!“

Martha avea toate atributele unei cuceritoare. Mai mici sau mai mari, iubirile ei au fost întotdeauna celebre, printre numele vehiculate fiind: Regele Alfons al XIII-lea al Spaniei, Henri de Jouvenel, Charles-Louis, prinţ de Beauvau-Craon, Lord Thomson of Cardington, Ramsay MacDonald, prim-ministru al Marii Britanii. Nu avem cum să ştim cu exactitate pe care dintre ei i-a iubit cu adevărat, un luru este însă sigur: în viaţa Marthei unul dintre bărbaţii care a contat cu adevărat a fost Charles-Louis, prinţ de Beauvau-Craon
Admirată de poeţi şi romancieri de talia lui Jean Cocteau, Paul Valéry, François Mauriac, Max Jacob sau Rainer Maria Rilke, Martha nu se poate bucura pe deplin de acest succes răsunător. Soţul ei, ambiţiosul prinţ George nu îşi poate stăpâni atracţia pentru alte femei, iar Martha, dezamăgită în dragostea ei, îşi va îndrepta atenţia asupra lui Charles Louis de Beauvau Craon, unul dintre cei mai râvniţi burlaci ai Franţei la vreme respectivă şi descendentul unei vechi familii aristocrate, în vârstã 30 de ani.

Se pare însă că şarmantul francez o iubea nebuneşte şi făcea presiuni asupra ei să divorţeze pentru a deveni, oficial, un cuplu. Singurul obstacol în calea fericirii lor părea mariajul Marthei, care deşi abia împlinise 24 de ani şi-a dat seama că un divorţ, urmate de o căsătorie nu ar fi fost tolerate de înalta societate din care iubitul ei făcea parte. Şi cu toate piedicile apărute, cei doi au avut o relaţie pasională şi au petrecut mult timp împreună, la Paris, Florenţa sau Veneţia. Şi-au dat întâlnire la Lemberg şi la Graz, iar legătura lor a ajuns de notorietate în capitala Franţei. Scindată între dragoste şi datorie, Martha încearcă să-şi găsească drumul retrăgându-se la o mănăstire din Alger. Prinţesa şi-a dat seama mai târziu “de ceea ce atât de mulţi dintre prieteni au ştiut dintotdeauna, cã el, Charles Louis, a fost adevãrata mea dragoste şi cã nici el nu s-a împãcat vreodatã cu ideea cã m-a pierdut”.
Parcă pentru a-o întări în decizia de a nu divorţa, şi acest aspect fiind pus pe tapet, soţul ei, prinţul Bibescu îi dăruieşte palatul Mogoşoaia, pe care îl cumpãrase de la o verişoarã de-a lui. Martha a fost extrem de încântatã şi a investit în acel loc mult timp, multã dragoste şi mulţi bani pentru a-l restaura. Palatul Mogoşoaia va reprezenta cea mai puternică şi constantă iubire a prinţesei Martha Bibescu, iar aceasta îşi va demonstra aici simţul pentru lux şi rafinament. A iubit Mogoşoaia cu toată inima. Prima noapte a lucrărilor de reconstrucţie a dormit lângă schele, într-un cort!

Dar Charles Louis o va urma şi în România. Întalnirea dintre cei doi iubiţi a avut loc în grădinile parcului, pe malul lacului, unde, cei doi şi-au plâns, cu siguranţă, destinul, acceptând, totuşi, că nu se putea altfel. Rangul nobiliar era mai puternic decât patima lor…

Primul război mondial întrerupe şi planurile grandioase ale prinţesei de restaurare completă a domeniului, iar anul 1916 o găseşte directoare a spitalului 118 din Bucureştiul pe care, spre deosebire de majoritatea prietenilor săi din lumea bună, nu îl părăseşte, mai mult îşi utilizează poziţia pentru a transmite la Iaşi, unde se refugiaseră reprezentanţii autorităţilor, informaţii preţioase referitoare la ce se întâmpla în capitala ocupată de nemţi.
Calităţile speciale ale Marthei au fãcut-o să devină marea pasiune a maiorului Christopher Thomson , trimis de Marea Britanie cu misiunea specială de a convinge România să intre de partea Antantei. Lordul Thomson a fost unul dintre bărbaţii care au marcat viaţa Prin¬ţesei de pe “Apele liniş¬tite”, aşa cum spunea el domeniului Martei de la Mogoşoaia. Cei doi au dezvoltat o relaţie puternică, o iubire reciprocă, plină de spirit, care nu s-a sfârşit o dată cu dispariţia prematură, în plină glorie a Lordului, atunci când avionul său s-a prăbuşit în flăcări într-o pă¬dure din Franţa, la 8 octombrie 1930. “N-am avut niciodată alte vieţi în afara vieţii bărbaţilor mei. Viaţa lui a fost cea mai frumoasă viaţă a mea”, scria Martha.

Sfârşitul perioadei interbelice se dovedeşte a fi unul dificil şi dureros pentru Martha deoarece mulţi dintre apropiaţii ei mor sau se sinucid, începe cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, iar palatal, în care investise o adevărată avere, transformându-l într-un centru al vieţii mondene, cade victimã percheziţiilor legionare. La toate acestea se adaugã boala lui George, pe care preferã sã-l îngrijeascã personal în ultimele luni de viaţã. Este momentul în care Martha îşi dovedeşte devotamentul faţã de familie şi faptul cã l-a iubit pe George într-un fel aparte.
Patru ani mai târziu, devastată de schimbările istorice fuge din ţară, iniţial în Anglia, apoi la Paris, stabilindu-se într-un apartament din celebrul hotel Ritz. În urma ei, comuniştii confiscă averea familiei, iar prinţesa începe să scrie pentru a putea supravieţui.

La 60 ani era încă o prezenţă excentrică. Casa Dior, a cărei reclamă vie fusese decenii, realiza pentru ea haine speciale, ca nişte fastuoase tunici, lungi până în pământ. Era cuceritoare, deşi, cum o caracterizează logodnica nepotului ei, Judy Ghica, puţin cam “imperativă”. Se bucura de o mare recunoaştere.
Ultimii ani s-au scurs sub semnul legăturii cu Charles de Gaulle. Unii cred că a fost ultima ei mare iubire. Adevărul l-au ştiut doar ei. Totuşi, primul preşedinte francez a priceput însă cel mai bine cine era cu adevărat Martha Bibescu. I-a scris: “Pentru mine, dumneavoastră sunteţi personificarea Europei.”

Unul dintre ultimele cadre cu Martha Bibescu o înfăţişează la 85 de ani. Îşi păstrase neatinsă alura ei princiară. Întregul cadru – cu o tapiserie sofisticată în fundal, cu garoafe aşezate în mai multe vase cu apă, precum şi atitudinea ei, cu o mână ridicată în aer, are o încărcătură teatrală. Peste doi ani, pe 28 noiembrie 1973, Martha Bibescu suferă un atac de cord. Se stinge la 87 de ani, exact cum şi-a dorit, pe nesimţite şi fără suferinţă…

(Surse: romanianculture.org, societatesicultura.ro, historia.ro, Formula AS, Adevărul, România Liberă )

Povestea FASCINANTĂ a Aurorei - Aca de Barbu, soprana responsabilă pentru înființarea Operei din Timișoara

Povestea FASCINANTĂ a Aurorei -Aca de Barbu, soprana responsabilă pentru înființarea Operei din Timișoara

De Liana Păun

               Vechea fatada a Operei

Aca de Barbu

Este cea de numele căreia se leagă înfiinţarea operei timişorene, celebra soprană Aca de Barbu, o artistă unică nu numai prin interpretările şi jocul de scenă, ci şi prin tenacitatea şi energia cu care a ştiut, chiar şi în împrejurările vitrege pe care le trăia ţara, să-şi transforme visele în realitate. Ea este cea căreia Timişoara îi datorează înfiinţarea operei, care, sub conducerea sa, a ajuns în doar câţiva ani să rivalizeze cu cele din Cluj şi Bucureşti.

A părăsit Viena pentru opera din Cluj

Aurora (Aca) de Barbu s-a născut la Sighişoara, în 1893, şi a fost fascinată de mică de clapele pianului, încă înainte de a deprinde tainele literelor, principala ei preocupare fiind muzica. Cu greu au fost convinşi părinţii ei să o lase să studieze la conservatorul din Viena, unde, după probele de admitere, a fost înscrisă direct în anul II. În stagiunea 1914-1915 era deja angajată, cu contract, la opera din Hamburg, la nici 21 de ani iar în anii următori a cântat pe alte importante scene europene, bucurându-se de cronici extrem de favorabile, care i-au deschis drumul spre scenele vieneze. 

La câţiva ani după făurirea României Mari, tînăra soprană se întorsese de la Viena, unde era angajată la Volksoper, şi a debutat la opera din Cluj într-un mod cu totul neprevăzut, pentru a salva un spectacol care rămăsese fără solistă. După extraordinarul succes pe care l-a avut, a decis să rămână în ţară, deşi Viena i-ar fi putut oferi tot ce şi-ar fi dorit în viaţă.

 O operă românească pentru Banat

 Într-una din zile a venit la Timişoara, pentru a susţine un spectacol împreună cu bunul ei prieten şi partener de scenă, tenorul lugojean Traian Grozăvescu. Succesul a fost răsunător şi timişorenii au organizat un banchet în onoarea lor. „Atunci am văzut eu Timişoara pentru întâia oară şi am îndrăgit-o”, avea să-şi amintească mai târziu Aca de Barbu. Şi, tot atunci, hotărâseră amândoi să înfiinţeze, cu banii pe care aveau să-i câştige în străinătate, o operă românească la Timişoara, pentru Banat.

 Viaţa lui Traian Grozăvescu avea să fie curmată tragic mult prea timpuriu, iar Aca de Barbu a rămas să împlinească singură proiectul lor din tinereţe. În anii următori a revenit de mai multe ori la Timişoara cu ocazia turneelor operei din Cluj şi a putut să constate că Grozăvescu avusese dreptate atunci când îi spusese că oraşului i se zice „klein Wien” poate şi pentru că timişorenilor le place atât de mult muzica. În toţi aceşti ani, cariera ei era în plină ascensiune iar talentul şi munca ei, răsplătite cu cronici elogioase şi cu laurii deplinei glorii. Din 1933 s-a transferat la opera din Bucureşti, unde s-a bucurat de aceleaşi aprecieri din partea publicului şi a criticilor muzicali.

 Regele Mihai semnează Decretul Regal de înfiinţare a operei timişorene 

Deşi iubitorii de operă nu osteneau să o ovaţioneze, considerând-o o artistă de neegalat, apariţiile ei pe scenă au devenit din ce în ce mai rare, iar în 1945, după instalarea la putere a guvernului comunist, directorul de atunci al operei bucureştene, Victor Eftimiu, a dispus pensionarea înainte de vreme a artistei. Deşi decizia a fost iniţial anulată, în acelaşi an, după ce a fost calificată „incapabilă”, ministrul Mihai Ralea îi aducea la cunoştinţă că va fi pensionată cu dispensă de vârstă, începând cu data de 1 septembrie, deşi mai avea şapte ani până la limita de vîrstă. 

 În urma memoriului adresat preşedinţiei consiliului de miniştri, a fost reintegrată ca artistă solistă la opera română din Timişoara, încă în stadiu de proiect. Aca de Barbu pledase pentru înfiinţarea acesteia în faţa prim-ministrului de atunci, Petru Groza, căruia îi ceruse o audienţă, prezentându-i proiectul şi înaintând memorii peste memorii celor mai înalte foruri. La 30 martie 1946, M.S. Regele Mihai I semna Decretul Regal de înfiinţare a operei timişorene iar în vara aceluiaşi an, Aca de Barbu era numită director.

 Un vis devenit realitate

 La început, noua operă avea la dispoziţie doar sala teatrului. Nu avea bani, decoruri, costume sau birouri şi, în afara a patru protagonişti rămaşi de la opera din Cluj, când aceasta se refugiase la Timişoara în urma Diktatului de la Viena, toţi soliştii şi cei mai mulţi corişti erau tineri începători. În scurt timp, Aca de Barbu a reuşit să obţină fonduri şi, după o muncă uriaşă, opera timişoreană a fost inaugurată în 27 aprilie 1947, cu opera „Aida” de Verdi, un spectacol de ţinută, comentat elogios de presa vremii.

 Principalul merit i-a revenit directorului instituţiei, Aca de Barbu, care a reuşit să câştige admiraţia şi recunoştinţa tuturor melomanilor din Timişoara. Aca de Barbu adresa atunci publicului următoarele cuvinte: „Iată visul nostru împlinit! Se deschid porţile acestui aşezământ de artă lirică, pentru a răspândi ca un far luminos arta cântului şi a muzicii – citadelă culturală atât de înfrăţită cu muzica şi poezia. În acest Banat, care prin tradiţiile lui este îndreptăţit a avea o operă proprie, aici, în ţara cântului, unde de veacuri răsună melodiile duioase ale doinei româneşti…”.

 Umilită de politruci

 În următoarea stagiune, opera timişoreană a prezentat, alături de serate de balet şi concerte, opt premiere iar în cea de-a patra stagiune nu mai puţin de douăzeci de premiere. Aca de Barbu a muncit ca director al operei din iunie 1946 până în noiembrie 1954, punînd bazele acestei prestigioase instituţii de cultură, în ciuda obstacolelor apărute din cauza politrucilor ignoranţi şi incapabili ajunşi în funcţii importante, care au început să-şi impună punctul de vedere.

 „Epoca Aca de Barbu” s-a încheiat cu spectacolul „Ana Lugojana” de Filaret Barbu, regizat de cea care a fost primul director al insituţiei, timp de opt ani şi jumătate, aducându-i consacrarea. După ce a fost umilită şi i s-a interzis să mai pătrundă în clădirea operei, în noiembrie 1954, comitetul executiv al sfatului popular a decis „eliberarea din funcţie a tov. Aca de Barbu”, care a primit „alte însărcinări”. Motivul real pare să fi fost acela al „originii nesănătoase”, căci Aca de Barbu provenea dintr-o familie ardeleană de elită. Tatăl ei, Sever de Barbu, era un descendent direct al memorandistului Patriciu (Partenie) Barbu, iar mama ei era nepoata preotului, pedagogului şi scriitorului Zaharia Boiu, figură marcantă a culturii româneşti, membru corespondent al Academiei Române, implicat la rîndul lui în mişcarea memorandistă.

 Aca de Barbu fost transferată ca profesor la clasa de regie şi operă a conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. În cele din urmă, consiliul de miniştri i-a înmânat diploma de „Artistă emerită”, recunoscându-i astfel prestigioasa carieră de peste 40 de ani. Deşi sănătatea ei ajunsese extrem de precară, a revenit la Timişoara în 1957, la împlinirea a zece ani de la înfiinţarea operei a cărei existenţă se datora în primul rând strădaniei sale. A mărturisit, încă o dată, că a luptat să dea viaţă idealului de tinereţe care s-a ţesut împreună cu Traian Grozăvescu şi care a devenit, sub conducerea ei, o mândrie a Banatului. În prima zi de primăvară a anului următor, Aca de Barbu se stingea din viaţă dar, la Timişoara, numele ei, devenit o adevărată legendă a muzicii, a rămas legat pe vecie de instituţia pe care a înfiinţat-o.

                             Aca de Barbu   & Traian Grozavescu                                                                                                 
                                       Madama Butterfly

  

                       Interiorul Operei din Timisoara

PS .Copil de trupa fiind  am dansat pe scena operei din Timisoara,  priveam cu teama si emotie spre loja din dreapta scenei unde ochii vigilenti ai directoarei Aca de Barbu urmareau  evolutia noastra.Marea doamna  ne-a insuflat incredere in noi spunandu-ne ca fiecare in parte  suntem    personaje cu personalitati diferite.

Fwd: : Printesa Ileana, istorie nestiuta !

Principesa Ileana de Romania 

 

Acum mai bine de doua decenii, murea intr-o clinica din Youngstown, Ohio (SUA), Maica Alexandra, stareta manastirii ortodoxe Ellwood City din Pennsylvania, nascuta principesa Ileana, fiica cea mica a reginei Maria si a regelui Ferdinand ai Romaniei, sora regelui Carol al II-lea si matusa buna a regelui Mihai I.Prima femeie capitan de cursa lunga din Romania. Din volumul in care isi povesteste viata, rezulta ca era rasfata familiei si foarte apreciata pentru frumsetea ei, desi surorile mai mari au avut sansa unor casatorii mai spectaculoase: Maria a ajuns regina a Iugoslaviei, iar Elisabeta printesa mostenitoare a Greciei. 
De cultura si educatia domnitei Ileana - acesta era numele sub care era rasfatata in familie - s-a ocupat personal mama ei, regina Maria, care s-a ingrijit sa invete sculptura cu marele Ion Jalea si pictura cu pictorul Jean. Al. Steriadi. Pasiunea tinerei domnite nu se indrepta insa spre arte. A indragit sportul nautic: inotul si iahtingul. A fost prima femeie din Romania, care a obtinut brevetul de capitan de cursa lunga pe iaht. Succesul in sport si desele aparitii in public l-au deranjat pe fratele ei, regele Carol al II-lea, care tocmai se instalase la tron, dupa lovitura de stat din iunie 1930. El i-a cerut sa abandoneze sportul si iahtingul nefiind de demnitatea rangului ei princiar. Raspunsul a venit printr-o scrisoare: "Te rog sa inlaturi neincrederea ce o ai in mine caci stii cat de mult tin la tine si cum ma doare sa te vad suparat. Fii ingaduitor, vreau sa fac bine, vreau sa te multumesc, dar sunt tanara si gresesc fara sa vreau. In orice clipa sunt gata sa te servesc, fiindca imi esti Rege si apoi esti fratele meu pe care il iubesc atat de mult".Repudiata de fratele ei Regele spera sa se impuna printr-o confruntare in forta, cum mai facuse si cu alti membri ai familiei regale, dar, simtind ca armele surorii sale sunt altele decat confruntarea, a ales sa schimbe si el strategia, indepartand-o pe domnita din tara, prin casatorie.
                

 Intr-o vizita la Barcelona, intamplatoare sau nu, domnita il intalneste pe arhiducele Anton de Habsburg, caracterizat chiar de ea ca fiind "un barbat foarte frumos, inalt, blond, sportiv si distins". Casatoria a avut loc la castelul Pelisor din Sinaia, la 26 iulie 1931, iar, la scurt timp dupa aceea, principesa, indragostita lulea, a ramas insarcinata. Atunci, pe neasteptate, Carol al II-lea a decis ca, pe pamant romanesc, sa nu se nasca niciodata un descendent al familiei de Habsburg. Tinerii au trebuit sa plece imediat in Austria. In castelul Sonnberg, de langa Viena, s-au nascut cei sase copii ai fericitului cuplu: Stefan, Maria, Alexandra, Dominic, Magdalena si Elisabeta.A gasit intelegere la comunisti Catre sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Ileana se intoarce in tara ei sangeranda si se instaleaza in proprietatea sa, castelul Bran, loc demult indragit. Aici, hotaraste sa se dedice operelor de binefacere si reuseste sa organizeze un spital pentru raniti, in apropierea castelului. Erau vremuri grele, familia regala nu dispunea de mijoace materiale, iar intrarea rusilor in tara punea sub semnul intrebarii orice opera de binefacere. Domnita Ileana si-a luat inima in dinti si s-a adresat comunistilor. Cererea i-a ascultat-o Emil Bodnaras, de la care a primit un surprinzator sprijin material, ca sa-si cotinue activitatea cu ranitii. Inflexibil fata de altii, Bodnaras a ramas impresionat de faptul ca un membru al familiie regale se ocupa de binefacere, in vremuri atat de grele si de primejdioase. A ajutat-o in functionarea spitalului, dar, la scurt timp dupa abdicarea regelui Mihai I, s-a prezentat personal la Bran, pentru a o sfatui pe printesa sa plece repede din tara. A urmat exilul, mai intai in Elvetia, apoi in Argentina, apoi in SUA. In 1954, fericita familie a divortat. Principesa s-a recasatorit in acelasi an, dar, dupa alti 11 ani, a divortat din nou.

                                                                                    Principesa Ileana de Romania, 3 November 1935

Lovitura de gratie pentru moralul printesei a fost moartea fulgeratoare a fiicei sale Maria si a sotului acesteia, intr-un accident de avion. Deceptionata de viata, cea care fusese rasfatata familiei si admirata de intreaga tara, a hotarat sa se retraga la o manastire ortodoxa din America, unde si-a sfarsit zilele ca stareta. In 1990, la 81 de ani, printesa Ileana a tinut sa mai vada o data Romania. Dupa trecerea in nefiinta, urmasii ei habsburgi - cei pe care Carol al II-lea nu-i lasa sa se nasca in Romania - s-au folosit de drepturile legitime, pentru a recapata castelul Bran.

                        

                            Maica Alexandra,
     stareta manastirii ortodoxe Ellwood City din Pennsylvania

O viata ca un film....CLODY BERTOLA

       

    CLODY  BERTOLA
                                         

 

Cu un nume predestinat scenei, Clody a ales arta de la inceput. "De mica, imi doream sa fiu dansatoare, insa pana la urma am ajuns sa fac teatru", declara actrita. Iar teatrul a rasplatit-o, oferindu-i cele mai frumoase povesti de dragoste: cu maestrul Liviu Ciulei si apoi cu celebrul regizor Lucian Pintilie.
Dedicata trup si suflet scenei, in viata personala actrita cu origini italiene, franceze si germane nu a avut parte de sentimente constante de iubire fata de partenerii sai.
Primul sau mariaj s-a consumat alaturi de pictorul Stefan Constantinescu. "Credea in mine. Era un mare admirator al meu. Cu toate acestea, ii suportam greu gelozia si independenta. Stiam ca daca voi ramane cu el, n-o sa pot sa fac teatru", declara actrita cu privire la primul sau sot. Motiv pentru care cei doi s-au despartit.

A divortat, dar a locuit alaturi de Stefan Constantinescu in aceeasi casa cu Liviu Ciulei, mai tarziu, cand Ciulei o va insela, va veni in aceeasi casa cu Lucian Pintilie. Stefan Constantinescu, devenit profesor universitar, a iubit-o intreaga viata, s-a stins in 1983.

Stefan Constantinescu

                                           Autoportret

Prima dragoste adevarata

Cu toate ca a primit o educatie religioasa la pensionul catolic din Paris, unde a fost trimisa dupa sinuciderea tatalui sau, Clody Bertola nu s-a lasat intimidata sa-si gaseasca fericirea in bratele mai multor barbati. Iar finalul dezastruos al primei casatorii a determinat-o sa caute in continuare perechea potrivita.
Urmatorul barbat din viata artistei a fost actorul si regizorul Liviu Ciulei.

 
  
Nici macar faptul ca el era mai mic cu zece ani nu a reprezentat un obstacol in calea artistei. Alaturi de Ciulei a format, in 1947, prima trupa a teatrului Odeon. Au trait impreuna o frumoasa poveste de dragoste, marcata atat de succese profesionale, cat si de repercusiunile regimului comunist. Cu toate acestea, nici acest mariaj nu a durat. Ruptura dintre cei doi s-a datorat slabiciunii lui Ciulei pentru o alta femeie, "care de fapt nu a contat deloc in viata lui. Atunci a aparut in viata mea o fiinta puternica, care m-a cucerit si m-a dominat total: Lucian Pintilie", avea sa sublinieze mai tarziu Bertola, intr-un interviu publicat in 1997, in cartea Ludmilei Patlanjoglu, "La vie en rose cu Clody Bertola". 

 
In cautarea perechii perfecte

Lucian Pintilie a fost cel din urma iubit al actritei, alaturi de care a trait mai bine de 40 de ani. "Eu am avut relatii ciudate cu barbatii. Stefan Constantinescu a fost mult mai in varsta. Liviu Ciulei si Lucian Pintilie erau mult mai tineri", afirma Bertola. Cu toate acestea, niciun obstacol nu a reusit sa o desparta de Pintilie. Legatura dintre cei doi a inceput tot pe scena. Cu douazeci de ani mai tanar decat Bertola, Pintilie conducea echipa responsabila cu filmarea piesei de teatru "Omul care aduce ploaia", in care viitoarea lui sotie detinea rolul principal. La fel ca la primele intalniri cu iubitii din trecut, nu a simtit niciun fior special, ceva care sa o anunte ca va petrece alaturi de acel barbat cei mai frumosi ani din viata. Cu toate acestea, actrita a fost mai tarziu pe deplin fermecata de Pintilie: "M-a fascinat lipsa lui totala de formalism, aproape de proasta crestere. Ma atragea la el nebunia, "golania" lui plina de spiritualitate. Felul de a gandi original despre arta, despre oameni. Felul de a trai fara compromisuri", declara Clody.

   Lucian Pintilie

Si cu toate ca divortul de Ciulei fusese deja pronuntat, apropierea definitiva a venit mult mai tarziu: dupa un accident de masina, in care Lucian Pintilie a fost implicat alaturi de mama lui, aceasta decedand pe loc.

Un etern triunghi de iubire
Cel mai mare mister care a inconjurat-o pe Clody in viata privata a fost maniera prin care a reusit sa-si tina aproape toti barbatii alaturi de care a trait. Mai mult decat atat, acestia au devenit chiar prieteni si colaboratori pe plan profesional.
In momentul in care s-a casatorit cu Liviu Ciulei, Clody s-a mutat in noua casa cu tot cu fostul sot, pictorul Stefan Constantinescu, care a ramas acolo pana in ultimele zile ale vietii. "Stefan mi-a fost sot, prieten si tata. Liviu il admira mult pentru gustul sau rafinat. Obisnuia sa-l consulte intotdeauna cand lucra la un spectacol."
Dupa ce si a doua casatorie s-a destramat, in viata actritei a intrat regizorul Pintilie. Si de aceasta data, intre cei doi barbati s-a legat o relatie de respect si prietenie: "Pe Lucian, Liviu il socotea cel mai destept om pe care l-a cunoscut. L-a chemat sa lucreze la "Bulandra", l-a sprijinit."

                                                          Clody Bertola- Adrian Pintea


Ultimul drum
Cu cativa ani inainte de a muri, actrita a cerut ca, dupa moarte, cenusa ei sa fie dusa in oraselul Assisi, din Italia. "I-am spus (lui Lucian Pintilie) ca atunci cand am sa mor as vrea sa-mi arunce cenusa peste dealurile inverzite de acolo."
Clody Bertola a lăsat scris în testamentul ei o dorinţă mai specială: ea a vrut ca la înmormântarea ei să vorbească doi colegi la care a ţinut enorm şi pe care i-a admirat ca profesionişti: Victor Rebengiuc şi Florian Pittiş. Cei doi ”fii”, cum îi numeşte actriţa în testamentul lăsat familiei, i-au fost alături în distribuţia spectacolului care a făcut istorie în teatrul românesc, Lungul drum al zilei către noapte(spectacol cu o durata de aproape 6 ore), de Eugene O’ Neill, montat în 1976 de Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra. Cei doi actori jucau în spectacol chiar rolurile fiilor eroinei principale.
Testamentul a fost întocmit cu mai multă vreme în urmă, motiv pentru care numele lui Florian Pittiş, decedat , înaintea marii sale colege, apare pe lista vorbitorilor.
Actrita a decedat la 28 decembrie 2007. Ludmila Patlanjoglu a fost cea care s-a ocupat de viata artistei in cele mai mici detalii, publicand in 1997 cartea “La vie en rose cu Clody Bertola”, care cuprindea si un interviu cu aceasta, legat de zbuciumatele ei legaturi amoroase.

vezi: http://youtu.be/sF_nQHpu-r4