Patru povesti adevarate

PATRU POVESTI ADEVARATE    Prima poveste La  inceputul celui de-al doilea razboi mondial, cand soarta evreilor din Europa era pecetluita, dar inca mai existau cai de salvare, cateva sute de evrei instariti au cumparat un vapor in scopul de a-si duce familiile in America. Dar aveau nevoie de   viza, asa ca s-au adresat ambasadorului SUA de la  Londra.    In principiu, nu prezenta nici un obstacol    obtinerea vizei, dar el a refuzat. Acei oameni  curajosi, determinati sa-si salveze familiile, au plecat la drum pe ocean fara aprobarile necesare.     Cand ambasadorul SUA a aflat, s-a grabit sa instiinteze guvernul american ca se apropie de  tarmul tarii o nava cu emigranti ilegali. Evreii, care reusisera sa scape din pericolele razboiului, s-au trezit la capatul drumului in imposibilitatea de a cobora pe tarm. Lipsiti de noroc, au trebuit sa se reintoarca in Europa    devastata de razboi, unde au fost arestati si arsi in lagarele de  exterminare.     Cand s-a aflat aceasta, rabinul Londrei s-a dus la ambasadorul SUA in Londra si i-a spus:    - Stimate domn ambasador, faptele tale sunt nedemne nu numai de functia pe care o ai, ci si ca om. De acum inainte, din cauza ca din vina ta s-a petrecut aceasta crima, tu si toti urmasii tai sunt blestemati!     Ambasadorul se numea Joseph Patrick Kennedy, iar despre blestemul familiei Kennedy cred ca toata lumea a auzit.     A doua poveste    Tot la inceputul celui de-al doilea razboi mondial, cand oamenii au inteles soarta evreilor, in Lituania, ambasadorul Japoniei era un om integru, care nu admitea crimele nazistilor si a avut grija de evreii din Europa, acordandu-le viza de intarre in Japonia, de unde puteau pleca oriunde doreau. Astfel a salvat doua mii de evrei.           Cand au aflat nazistii, au ordonat Japoniei, care le era aliata, sa i destituie pe ambasadorul nedisciplinat. Pana la termenul de parasire a functiei mai erau doua saptamani, timp in care s-a lucrat zi si noapte la editarea vizelor, ba chiar au fost luate si ajutoare, echipe suplimentare de lucru, astfel ca au salvat inca multi evrei. Aceasta era o fapta de mare curaj. Inainte de plecarea ambasadorului a venit o delegatie de la Templul din Vilnius pentru a-i multumi.     "Pentru faptele tale de bine pentru poporul evreu, vei fi pomenit vesnic si noi ne  vom ruga ca Cel de  Sus sa te binecuvanteze si sa-ti rasplateasca tie si  urmasilor tai"          Bunul ambasador s-a intors in Japonia si, spre surprinderea lui, nu a fost pedepsit, ci doar  concediat, cu pensia anulata. Pentru a-si ocroti familia, a deschis un mic atelier de reparatii masini.      Acest atelier se numea Mitzubishi.     A treia poveste      In centrul orasului Kiev, in Ukraina, se inalta statuia in memoria conducatorului national atotputernic Bogdan Hmelniţchi (Khmelnytsky). Este infatisat calare pe calul sau frumos, cu mana dreapta tinand sceptrul, simbol al puterii invincibile a Ukrainei.      Hmelniţchi (1595-1657, fost hatman lituanian, polonez crestinat si aliat cu cazacii) este mandria  ukrainenilor si toti vizitatorii se minuneaza de frumusetea statuii marelui conducator. Dar putin stiu ca el era antisemit salbatic, care are la activ multe pogromuri si incendieri de asezari pasnice de evrei nevinovati. Nu au fost crutati nici copiii, nici femeile. Acestea sunt dovedite istoric. Multa cruzime si amar. Bogdan Hmelniţchi era blestemat de catre evrei pe pamantul Ukrainei. Intr-una dintre asezarile in care mercenarii lui cazaci au dezlantuit focurile iadului, au  omorat, au siluit, au jefuit, au fost stransi tineri si tinere in sinagoga asezarii si i-au  dat foc cu oamenii inauntru. Din asezare a ramas numai  numele. Bogdan a murit din accident cerebral, a fost inmormantat in Subotiv, in biserica ancestrala, alaturi de fiul sau Tymish. Bogdan a avut numai un fiu, fara alti urmasi. Un nobil polonez a  cucerit Subotiv si a ordonat deshumarea si dezonorarea lui Bogdan si a fiului sau Tymish, asa ca nu au ramas urmele lor pamantesti nicaieri.       Dar dupa sute de ani a venit si pedeapsa  adevarata, caci  asezarea se numea Cernobil,  iar centrala atomica nr. 4 a fost construita exact pe locul  fostului templu.     A patra poveste    Spitalul Brâncovenesc nu ar fi existat fără însufleţirea nobilă a Saftei Brâncoveanu, soţia Banului Grigore Basarab Brâncoveanu, care a dorit ca instituţia să fie operă de binefacere.       Însă, după 150 de ani de istorie, spitalul situat în centrul istoric al Bucureştiului a fost dărâmat, căci nu era inclus în planurile urbanistice ale lui Ceauşescu.      Safta Brâncoveanu a comandat o inscripţie în marmură pe care a aşezat-o în bisericuţa din curtea spitalului. Inscripţia, care se află acum la Curtea Veche, contine la final un blestem care cere Divinitatii ca cel care se va atinge de ctitorie, adica de spital, sa fie omorat de cei din neamul sau intr-o zi de sarbatoare.      Ceauşescu a daramat spitalul si biserica in 1984. A ramas doar inscriptia.      In 1989, Ceausescu a fost omorat de cei de un neam cu el chiar de Craciun.       Blestemul spune aşa: "Se face acest spital pentru săraci şi de moarte năpraznică în zi de Crăciun să moară cel care se va atinge de acest spital".

       Dueluri cu săbii şi pistoale purtate pentru Marie Curie

Marie Curie
A descoperit radiul si a murit din cauza radiatiilor

Marie Curie şi soţul său, Pierre, nu erau deloc străini de ceea ce înseamnă ochii curioşi ai presei. În 1903, cuplul a câştigat un Premiu Nobel pentru cercetările remarcabile din domeniul radioactivităţii începute de profesorul Henri Becquerel. Relaţia lor era una fericită, între doi intelectuali de egală valoare. S-au bucurat de distincţia oferită şi şi-au continuat munca. Dar peste câţiva ani, viaţa a fost nemiloasă.


                                              Marie Curie şi soţul său, Pierre

În 1906, Pierre Curie a murit într-un accident. În după-amiaza zilei de 19 aprilie, în timp ce traversa strada pe o ploaie torenţială, acesta a fost călcat de un car tras de cai care transporta şase tone de uniforme militare. A fost ucis pe loc. Marie Curie a refuzat pensia pe care guvernul francez i-a oferit-o după moartea soţului, declarând că-şi poate întreţine singură cele două fiice. Cu toate că era devastată de durere, şi-a reluat munca la scurt timp şi a preluat catedra soţului său. Marie Curie scria:

„Strivită de lovitura pe care mi-a dat-o viaţa, nu mă simţeam capabilă să privesc mai departe în viitor. Dar nu am putut uita ceea ce soţul meu spunea uneori, că trebuie să îmi continui munca chiar şi fără el.”

Nu este deloc suprinzător că Marie Curie a reuşit până la urmă să meargă mai departe, chiar şi pe plan sentimental. Avea doar 38 de ani când a rămas văduvă. După patru ani, interesul său a fost trezit de Paul Langevin, fost student al soţului său, la fel de genial şi de dedicat ştiinţei ca şi el. Marie Curie a considerat probabil că este cel mai potrivit pentru a umple golul lăsat de Pierre Curie. Pe deasupra, tânărul era şi foarte chipeş. Ce nu era de plăcut, deci? Exista o singură problemă: era căsătorit.

                                                             Paul Langevin
                    Fost student al soţului său, la fel de genial şi de dedicat ştiinţei ca şi el.

În ciuda acestui lucru, între cei doi s-a înfiripat o relaţie fierbinte. Langevin nu era, de altfel, străin de escapadele extraconjugale. Căsătoria sa nu era una fericită, relaţia cu soţia fiind una extrem de furtunoasă, presărată cu certuri şi scandaluri. Aceasta era la curent cu aventurile sale, dar relaţia cu Marie Curie a înfuriat-o mai mult decât oricând. În momentul în care a aflat că cei doi aveau un apartament unde se întâlneau pe ascuns, doamna Langevin a trimis pe cineva să iscodească locul. Persoana respectivă a intrat prin efracţie şi a furat mai multe scrisori intime ale celor doi, pe care soţia geloasă a ameninţat apoi că le va da presei dacă relaţia nu încetează.

Nu se ştie dacă relaţia a continuat sau dacă doamna Langevin şi-a încălcat cuvântul, dar cu trei zile înainte ca Marie Curie să câştige cel de-al doilea Premiu Nobel, soţia amantului a trimis presei scrisorile, spunând că-l dă în judecată, că doreşte bani şi custodia copiilor lor.

Ziarele au preluat frenetic povestea. Imaginea lui Curie a devenit cea a unei femei ispititoare, care a îndepărtat un bărbat de viaţa lui de familie alături de o soţie franţuzoaică respectabilă. Prejudecăţile timpului îşi spuneau cuvântul, Marie Slodowska Curie fiind descrisă drept o venetică venită din Polonia şi, aşa cum eronat se relata, evreică la origini.

Ziarele au început să înflorească povestea, scriind că aventura celor doi începuse încă din timpul vieţii lui Pierre Curie. Afirmaţiile nu erau adevărate, dar a fost de ajuns pentru ca numele savantei să fie terfelit. Comitetul Nobel i-a cerut să rămână în Franţa şi să nu vină la ceremonia de acceptare a premiului. Teama era că imaginea regelui Suediei ar fi avut de suferit în urma întâlnirii cu o femeie adulteră.

                     

                                                        Albert Einstein si Marie Curie   

Albert Einstein a fost unul dintre cei care a sărit în apărarea ei, scriindu-i că ar trebui să meargă în Suedia, indiferent de situaţie.

„Sunt convins că trebuie să priviţi cu dispreţ aceste clevetiri…dacă aceşti neciopliţi continuă poveştile, pur şi simplu nu le mai citiţi inepţiile. Lăsaţi-le viperelor pentru care au fost fabricate „

În tot acest timp, au avut loc două dueluri cauzate de incident.

Primul dintre ele s-a ţinut între editorii a două ziare rivale şi a pornit de la argumentele diferite pe care le expuneau privind acuzaţiile doamnei Langevin. Duelul cu săbii s-a soldat cu rănirea uşoară a unuia dintre ziarişti, moment în care au decis să se împace.

Cel de-al doilea duel a avut loc între Paul Langevin şi Gustave Tery, un jurnalist care-l numise pe soţul adulter „un ţărănoi şi un laş”. Langevin a fost înfuriat de insultă şi a cerut ca duelul să fie purtat cu pistoale. Au avut loc pregătiri minuţioase, dar în final cei doi nu au mai luptat. Tery a afirmat că nu doreşte să lase Franţa fără una din minţile ei luminate iar Langevin a ajuns la concluzia că nu este un asasin şi a renunţat de asemenea.

Toată această expunere publică a dus la ruperea relaţiei. Procesul dintre soţii Langevin nu a mai avut loc şi, într-un final, chiar s-au împăcat, deşi Paul a mai avut ulterior un copil nelegitim cu secretara sa.

Marie-working-in-her-LabMarie Curie s-a prezentat în Suedia împotriva recomandării Comitetului Nobel şi a primit cel de-al doilea premiu din cariera sa. După ceremonie a stat chiar la masă cu Regele Suediei şi totul a decurs foarte bine. Era prima persoană din istorie care câştiga un Nobel pentru a doua oară. Din nefericire, preţul muncii sale a fost plătit cu propria sănătate. În 1934, din cauza expunerii prelungite la radiaţii, Marie Curie a murit de leucemie. Însemnările sale ştiinţifice sunt şi acum mult prea radioactive pentru a fi atinse fără o protecţie serioasă.

Interesant este că, deşi Langevin şi Curie nu şi-au trăit povestea până la capăt, cele două nume aveau să fie totuşi unite de urmaşii lor. Nepoata lui Marie Curie, Helene Joliot-Curie, s-a căsătorit cu nepotul lui Langevin, Michel. Şi asta, probabil, spre disperarea bunicii băiatului.

Un alt amănunt demn de menţionat este că familia Curie a obţinut în total cinci premii Nobel. Două au fost primite de Marie Curie, unul de soţul său, Pierre. Fiica lor, Irène Joliot-Curie a primit şi ea în 1935, alături de soţul său, un Nobel pentru Chimie. Cea de-a doua fiică a soţilor Curie a devenit preşedintele UNICEF şi a obţinut Premiul Nobel pentru Pace în 1965.

Surse: Rador,

O femeie care a fost legenda in viata ei.

O femeie care a fost legenda in viata ei.

Din pacate nu se stie nici cine a scris si nici unde a aparut acest articol.!!!

Ana Aslan - Batranetea se poate trata, iar imbatranirea poate fi oprita

Am tot amanat sa scriu despre ea. Nu pentru ca nu i-as aprecia
activitatea si efortul de a ne ajuta sa ne pastram tineretea fara
batranete cat mai mult timp, ci doar dintr-o teama cocheta: nu imi
place sa vorbesc despre batranete, inca nu am invatat sa o masor in
realizari si sa o accept ca pe-o etapa obligatoriu de parcurs.

 Evident ca  este vorba despre Ana Aslan - un simbol national mult mai
cunoscut si apreciat in afara tarii decat in interiorul ei.
Stim putine lucruri despre ea si nu toti ne-am manifestat curiozitatea
in a-i studia biografia si performantele.
 De fapt, Ana Aslan, fire retrasa, sobra  si discreta, o introvertita
care si-a tinut viata personala ascunsa de ochii lumii si ai presei,
era o mica burgheza obligata sa traiasca intr-un sistem comunist
totalitarist.
Desi nu a fost o frumusete rapitoare, a fost o persoana placuta, o
femeie delicata si cocheta, cu un stil de viata rafinat. Adora muzica
lui Chopin si picturile lui Dali, spectacolele de teatru si balet,
aprecia hainele de calitate, croite de catre stilistul personal care
venea special pentru ea de la  Milano. Acesta ii croia la comanda
pantaloni si deux-piecese-uri din  matase si stofa naturala in culori
pastel. Purta un superb inel cu diamant, un sirag de perle naturale,
asortate cu elegante haine din blana naturala. Era o gurmanda subtila,
cunoscatoare a bauturilor fine, a bucatariei frantuzesti si a
deserturilor italiene.
 In fiecare an sarbatorea impreuna cu prietenii Anul Nou cu sampanie
si caviar. Oglinda si cei din jur n-au vazut-o nici macar pret de o zi
necoafata.  "Iubesc natura, in special marea, florile. Si in afara de
natura imi place arta. Arta, inspecial pictura, am un simt deosebit al
culorii si ma pasioneaza culorile (.) Imi plac oamenii, desi am fost
de multe ori neinteleasa de oameni. De multe ori, cand am cunoscut pe
cineva, ma intereseaza viata din ei si evolutia lor in viata"
marturisea Ana Aslan intr-un interviu.
Era femeia care se indragostea doar de barbatii inteligenti langa care
putea sa infloreasca spiritual.
Ana Aslan n-a fost femeia a carei inteligenta sa ii fie siesi
suficienta. Intotdeauna a vrut mai mult, iar divinitatea i-a dat! I-a
placut viata, munca, lucrurile de calitate, oamenii destepti. Ea n-a
avut timp sa educe o natie, pentru ca si-a asumat un tel mai inalt: sa
educe intreaga  lume.
A ramas in memoria celor multi femeia care a invins batranetea,
savantul care a lansat doua branduri inca neegalate : Gerovital si
Aslavital, directorul unui institut unic in toata lumea, un savant
apreciat pe toate continentele si de foarte multe personalitati de pe
intreg mapamondul.
A tratat importanti oameni politici ai momentului:  Maresalul  Charles
de Gaulle, Winston Churchill, JF Kennedy, Regii Arabiei Saudite si al
Marocului, Mao Zedong, Maresalul Franco,  Yaser Arafat,  Imelda
Marcos, vaduva Presedintelui filipinez Ferdinand Marcos,
MaresalulTito, Hrusciov, Indira Gandhi, Presedintele Suharto,
Cancelarul german Konrad Adenauer, Aristotel Onasis, scriitorii
Somerset Maugham, Miguel Asturias, dar si actori precum Charles
Chaplin, Kirk Douglas, Claudia Cardinale, Marlene Dietrich si nevasta
cantaretului italian Giuliano Gema  sau artisti precum Pablo Picasso
si Salvador Dali!
Ana Vasilichia Aslan s-a nascut la Braila in 1897 si a fost mezina
familiei Margarit si Sofia Aslan.
 Tatal - un impatimit al jocurilor de carti, mama - o  bucovineanca
frumoasa si educata, care au avut impreuna
 patru copii. Cand a decis sa urmeze medicina, mama s-a impotrivit
considerand ca meseria era prea dura, dar a cedat
 cand Ana a intrat in greva foamei: "Sunt momente din viata pe care mi
le aduc aminte.inceputul la medicina. De pilda faptul ca mama nu voia deloc sa fac medicina si ca sa o conving
3 zile nu am aparut la masa, nu am mancat".
Dupa ce a absolvit Facultatea de Medicina din Bucuresti, in 1922, a
ocupat pana in 1949 postul de profesor
 titular la Clinica Medicala din Timisoara, an in care a fost  numita
sef de sectie la Institutul de Endocrinologie din
 capitala. Incepand din 1958 a ocupat functia de director al primului
Institutul de Geriatrie si Gerontologie, din lume. A brevetat
medicamente cu efecte curative asupra efectelor procesului de
imbatranire si a bolilor specifice batranetii.  Pe langa medicamentele
 preventive ale batranetii, ea a elaborat programe  pentru stimularea
activitatilor specifice persoanelor de varsta a treia.
Medicamentele brevetate de ea aduceau un profit de 17 milioane de dolari anual.
Desi ajunsa deja pe culmile succesului, Ana a ramas o controversata,
menita sa fie descoperita  inainte sa fie apreciata. Vorbea perfect
germana, italiana si franceza, dar se exprima cu mare lejeritate si in
engleza, poloneza, greaca si spaniola.
Cu toate astea, era superstitioasa si credea nu numai in Dumnezeu, dar
si in ghicitoare! Era superstitioasa, motiv pentru care nu se intorcea niciodata din drum.
Detinea o impresionanta colectie de statuete
 infatisand bufnite de diferite forme si marimi.
Nu a fost casatorita niciodata si nu a avut vreun mostenitor.
Cu toate astea a iubit barbati destepti, iar pe cei care si i-a dorit, erau
casatoriti. In viata ei au existat doi barbati si pe fiecare l-a iubit
cu pasiune.
Iubirea tineretii ei a fost celebrul fiziolog, profesor doctor  Daniel Danielopolu, cel care a ajutat-o sa isi construiasca personalitatea si
sa isi defineasca scopurile carierei. Acesta era barbat insurat la
vremea aceea si nu a avut niciodata intentia de a-si parasi nevasta.
Ani de zile a mers in casa sotilor Danielopolu, s-a asezat la masa
lor, au jucat bridge impreuna, au mancat, au ras, au vorbit, amandoi
protejandu-si relatia si tinand-o la distanta de toti apropiatii lor
comuni (cum naiba au reusit????).
La maturitate, l-a cunoscut pe ambasadorul Romaniei la Paris, Duliu, fiul celebrului scriitor Duliu Zamfirescu.
Cand a avut forta sa recunoasca public cele doua relatii, Ana Aslan ii compara astfel:
Daniel a fost ca un coniac Metaxa de cea mai buna calitate,
pe cand Duliu a fost ca spuma efervescenta a unei sampanii frantuzesti.
Viata ei a fost traversata de multi barbati interesanti, unii cu
profiluri intelectuale deosebite, altii amagitori prin tineretea si
virilitatea lor. Pe cand ea avea 80 de ani, era adorata de catre un instarit om de afaceri italian, cu foarte multi ani mai tanar!

Se stinge din viaţă la 19 mai 1988, lucidă, in urma unui infectii microbiene generata de o operatie de extirpare a unei tumori canceroase la colon si a fost inmormantata in Cimitirul Belu.

Singurul lucru de care s-a temut in a viata a fost frica de moarte.
Se pare ca inclusiv pe cea care a sfidat batranetea, moartea nu a ocolit-o si a luat-o intr-un final la ea.Se spune că s-a înălţat la cer în ziua înălţării Domnului, ca o bună creştină ce era. Din trusa ei de medic nu lipsea niciodată o miniatură a Sfintei Fecioare.
Gurile rele spun ca in timp ce se afla in agonie, securistii ar fi
venit la capataiul ei si-ar fi incercat sa afle numarul presupuselor
conturi bancare din strainatate in care se credea ca si-ar fi ascuns
averea.
La inmormantare, insa, apropiatii ar fi gasit o poseta in care
se aflau 20.000 de dolari si niste bijuterii - singura avere
descoperita in casa in care avea sa se mute imediat o ruda a Elenei
Ceausescu si sa-si insuseasca toate bunurile personale ale Anei Aslan.
Moartea te iarta uneori, doar viata te executa de fiecare data!

Povestea enigmaticului sculptor român care a cioplit chipul lui Iisus din Rio de Janeiro.

Povestea enigmaticului sculptor român care a cioplit chipul lui Iisus din Rio de Janeiro. Statuia este şi acum cel mai mare simbol al creştinismului din lume.

                               

                         Chipul statuii a fost realizat de sculptorul gălăţean

                                                   Gheorghe Leonida.

                    

Cel mai cunoscut monument din Rio de Janeiro (Brazilia), admirat de o lume întreagă, este motiv de mândrie şi în România. Chipul statuii Mântuitorului este opera lui Gheorghe Leonida, un sculptor din Galaţi care a creat în perioada interbelică. Soclul, înalt de opt metri, găzduieşte în interior o capelă în care se pot ruga 150 de persoane. Povestea lui Gheorghe Leonida Provenit dintr-o familie de ingineri, Gheorghe (1892-1942) s-a născut la Galaţi. Deoarece tatăl său era de profesie ofiţer şi călătorea mult, viitorul sculptor a ajuns să facă studiile la Bucureşti, unde a absolvit Conservatorul de Arte Frumoase. Pe când avea doar 23 de ani, Leonida şi-a făcut debutul la un salon naţional de sculptură. Izbucnirea Primului Război Mondial l-a determinat, însă, să renunţe la studii şi să meargă pe front. În anii de război n-a renunţat la visul său, aşa că după ce pacea a fost reinstaurată, Gheorghe Leonida şi-a reluat studiile de artă în Italia. În următorii trei ani, tânărul sculptor a fost apreciat şi premiat la Roma pentru lucrările sale care i-au fascinat pe italieni.

                                                Statuia lui Isus de la Rio de Janeiro 

În anul 1925, gălăţeanul avea să se mute la Paris. Acolo, Gheorghe Leonida l-a cunoscut pe sculptorul polonez Paul Landowsky, care avea de executat statuia Cristo Redentor (Iisus Mantuitorul). Pentru că-i plăcea să realizeze chipuri în cele mai fine detalii, Gheorghe Leonida a primit la rândul său propunerea de a realiza chipul lui Iisus, care mai târziu a devenit una dintre emblemele arhitecturale ale creştinătăţii. Regimul comunist a considerat operele sale insignifiante La un an după ce s-a mutat în Franţa, sculptorul gălăţean a început să lucreze la imensa statuie, care a fost finalizată în anul 1931. Deşi Cristo Redentor este considerată ca fiind o minune a lumii moderne, în România operele lui Gheorghe Leonida (foto dreapta) au fost minimalizate. Regimul comunist nu accepta ideea că sculptorul realizase numeroase busturi pentru membrii Casei Regale. Aşa se face că puţini români ştiu că Leonida a sculptat chipul celebrei statui din Rio de Janeiro. Sculptorul a murit în primăvara anului 1942, după ce a căzut de pe acoperişul casei familiei sale din Bucureşti, în timp ce culegea flori de tei. Cei care vor să îi admire operele pot vizita Castelul Bran, Muzeul Naţional de Artă, dar şi alte instituţii de cultură din Bucureşti.

Sursa: Oana Cernat

Iubiri de legenda - Relatia de iubire dintre Marlene Dietrich si Jean Gabin

Iubiri de legenda - 

Relatia de iubire dintre Marlene Dietrich si Jean Gabin 

Marlene Dietrich, actrita germana devenita vedeta hollywoodiana, l-a iubit cu pasiune pe Jean Gabin, frumosul cinematografiei frantuzesti, dinainte ca ea sa imbratiseze cariera de cantareata si el sa devina simbolul filmelor cu gangsteri. Cei doi chiar au locuit impreuna cativa ani. Marlene gatea pentru Jean sarmale, iar el o invata cuvinte din argou.

Relatia lor a inceput la Hollywood, in iulie 1941, la cabaretul "La Vie parisienne". In acea seara, Marlene era asezata langa Ernest Hemingway, "marea ei iubire platonica". Ea il recunoaste in sala pe Gabin, care ii fusese prezentat mai demult la Paris, si il invita la masa ei. El e timid, stanjenit, nu vorbeste engleza. Mai rau, nu il citise niciodata pe Hemingway! Si cu toate astea, din seara aceea, Marlene Dietrich ii devine ghid la Hollywood si profesor de engleza. Doua luni mai tarziu, il insoteste si in pat.

Garbo - rivala

Povestea lor nu se opreste la un simplu flirt. Jean se plictiseste la hotel si ii marturiseste iubitei sale ca ar dori "o casa cu gradina mare, plina cu copaci si flori frumoase". Marlene inchiriaza o vila la Brentwood, unde creeaza o mica Franta pentru amantul ei exilat. Vecina lor nu era nimeni alta decat Greta Garbo, "Divina", cea mai mare vedeta a anilor `30, rivala Marlenei. Garbo ii spiona pe cei doi cand acestia se aflau la piscina si nu ezita sa escaladeze pubelele pentru a avea un unghi de observatie mai bun.

Marlene Dietrich era intruchiparea femeii fatale din acele vremuri, expira erotism si glamour. Ea fusese descoperita in 1930, dupa ce jucase in "The Blue Angel", primul lungmetraj nemtesc cu sonor. Imediat dupa, Hollywood-ul a primit-o cu bratele deschise, alaturi de regizorul si amantul ei, Joseph von Sternberg. Sotul artistei, evreul Rudolf Sieber, inchide ochii la numeroasele ei aventuri (printre care John F. Kennedy si Garbo insasi). Insa la inceputul anilor `40, gloria ei este in declin. O noua generatie de actrite o depaseste in notorietate: americane sanatoase (Jane Russell) sau bombe erotice (Rita Hayworth).

Jean Gabin era intruchiparea proletarului un pic vulgar, chiar brutal uneori, dar integru. El era casatorit, insa nu mai locuia cu sotia sa, Jeanne Mauchain, fiind deschis aventurilor. In februarie 1941, el paraseste Europa pentru Statele Unite, fugand de razboiul care il impiedica sa faca filme. La Hollywood, el are o aventura cu actrita Leslie Caron inainte de a o cunoaste pe Marlene.

In ciuda eforturilor iubitei sale, lui Jean ii este in continuare dor de tara sa natala. El se inroleaza in Fortele Libere Franceze, iar Marlene accepta sa-l lase sa plece. In aprilie 1943, ea il insoteste la New York. Inainte de a se imbarca pe vaporul care il ducea in Europa, el ii ofera o bijuterie cu diamante. Cei doi nu stiu daca se vor mai vedea vreodata. Marlene ii scrie: "Posta e urmarita, nu uita sa vorbesti despre mine cu apelativul Marea"

"Ai fost un inger"

In timpul conflictului, Marlene ii refuza avansurile lui Goebbels, care vrea sa faca din ea vedeta cinematografiei naziste. Ea primeste nationalitatea americana si se angajeaza alaturi de trupele aliate. Misiunea sa: sa cante pentru a-i incuraja pe soldati. In mai 1945, Marlene il revede in sfarsit pe Jean la Berchtesgaden, in Germania, unde el lupta alaturi de generalul de Gaulle. Ea fuge spre el pe niste tocuri subtiri, prin noroi. El este jenat de situatie, insa o saruta. Soldatii din jurul lor ii aclama.

Dupa razboi, situatia era dificila. Industria cinematografica nu se mai interesa de cei doi actori. Ei mai filmeaza un singur film impreuna, in Franta: Martin Roumagnac. Fiecare dintre ei ramane fidel propriului mit: Marlene joaca o vampa, iar Jean un antreprenor mason. El e sincer, ea meschina, iar el o ucide din gelozie. Filmul este un esec.

Jean refuza sa o urmeze pe Marlene in SUA. La 43 ani, el vroia copii, in timp ce actrita, la 46 ani, era deja bunica. Gabin o paraseste in 1947 si se casatoreste cu tanara Colette Mars.

"Ai fost o perioada frumoasa din viata mea, ai fost un inger si iti multumesc, insa din pacate lucrurile frumoase se termina si cred ca ar fi mai bine sa nu ne mai vedem", il scrie el. 

Chiar daca Jean Gabin se desparte brutal de ea, Marlene scrie in memoriile ei, 30 ani mai tarziu: "Gabin era Barbatul, super - Barbatul, barbatul vietii mele. El era idealul cautat de toate femeile."

Autor: Nuage

2010-11-11 09:31:01

0