Povestea enigmaticului sculptor român care a cioplit chipul lui Iisus din Rio de Janeiro.

Povestea enigmaticului sculptor român care a cioplit chipul lui Iisus din Rio de Janeiro. Statuia este şi acum cel mai mare simbol al creştinismului din lume.

                               

                         Chipul statuii a fost realizat de sculptorul gălăţean

                                                   Gheorghe Leonida.

                    

Cel mai cunoscut monument din Rio de Janeiro (Brazilia), admirat de o lume întreagă, este motiv de mândrie şi în România. Chipul statuii Mântuitorului este opera lui Gheorghe Leonida, un sculptor din Galaţi care a creat în perioada interbelică. Soclul, înalt de opt metri, găzduieşte în interior o capelă în care se pot ruga 150 de persoane. Povestea lui Gheorghe Leonida Provenit dintr-o familie de ingineri, Gheorghe (1892-1942) s-a născut la Galaţi. Deoarece tatăl său era de profesie ofiţer şi călătorea mult, viitorul sculptor a ajuns să facă studiile la Bucureşti, unde a absolvit Conservatorul de Arte Frumoase. Pe când avea doar 23 de ani, Leonida şi-a făcut debutul la un salon naţional de sculptură. Izbucnirea Primului Război Mondial l-a determinat, însă, să renunţe la studii şi să meargă pe front. În anii de război n-a renunţat la visul său, aşa că după ce pacea a fost reinstaurată, Gheorghe Leonida şi-a reluat studiile de artă în Italia. În următorii trei ani, tânărul sculptor a fost apreciat şi premiat la Roma pentru lucrările sale care i-au fascinat pe italieni.

                                                Statuia lui Isus de la Rio de Janeiro 

În anul 1925, gălăţeanul avea să se mute la Paris. Acolo, Gheorghe Leonida l-a cunoscut pe sculptorul polonez Paul Landowsky, care avea de executat statuia Cristo Redentor (Iisus Mantuitorul). Pentru că-i plăcea să realizeze chipuri în cele mai fine detalii, Gheorghe Leonida a primit la rândul său propunerea de a realiza chipul lui Iisus, care mai târziu a devenit una dintre emblemele arhitecturale ale creştinătăţii. Regimul comunist a considerat operele sale insignifiante La un an după ce s-a mutat în Franţa, sculptorul gălăţean a început să lucreze la imensa statuie, care a fost finalizată în anul 1931. Deşi Cristo Redentor este considerată ca fiind o minune a lumii moderne, în România operele lui Gheorghe Leonida (foto dreapta) au fost minimalizate. Regimul comunist nu accepta ideea că sculptorul realizase numeroase busturi pentru membrii Casei Regale. Aşa se face că puţini români ştiu că Leonida a sculptat chipul celebrei statui din Rio de Janeiro. Sculptorul a murit în primăvara anului 1942, după ce a căzut de pe acoperişul casei familiei sale din Bucureşti, în timp ce culegea flori de tei. Cei care vor să îi admire operele pot vizita Castelul Bran, Muzeul Naţional de Artă, dar şi alte instituţii de cultură din Bucureşti.

Sursa: Oana Cernat

Iubiri de legenda - Relatia de iubire dintre Marlene Dietrich si Jean Gabin

Iubiri de legenda - 

Relatia de iubire dintre Marlene Dietrich si Jean Gabin 

Marlene Dietrich, actrita germana devenita vedeta hollywoodiana, l-a iubit cu pasiune pe Jean Gabin, frumosul cinematografiei frantuzesti, dinainte ca ea sa imbratiseze cariera de cantareata si el sa devina simbolul filmelor cu gangsteri. Cei doi chiar au locuit impreuna cativa ani. Marlene gatea pentru Jean sarmale, iar el o invata cuvinte din argou.

Relatia lor a inceput la Hollywood, in iulie 1941, la cabaretul "La Vie parisienne". In acea seara, Marlene era asezata langa Ernest Hemingway, "marea ei iubire platonica". Ea il recunoaste in sala pe Gabin, care ii fusese prezentat mai demult la Paris, si il invita la masa ei. El e timid, stanjenit, nu vorbeste engleza. Mai rau, nu il citise niciodata pe Hemingway! Si cu toate astea, din seara aceea, Marlene Dietrich ii devine ghid la Hollywood si profesor de engleza. Doua luni mai tarziu, il insoteste si in pat.

Garbo - rivala

Povestea lor nu se opreste la un simplu flirt. Jean se plictiseste la hotel si ii marturiseste iubitei sale ca ar dori "o casa cu gradina mare, plina cu copaci si flori frumoase". Marlene inchiriaza o vila la Brentwood, unde creeaza o mica Franta pentru amantul ei exilat. Vecina lor nu era nimeni alta decat Greta Garbo, "Divina", cea mai mare vedeta a anilor `30, rivala Marlenei. Garbo ii spiona pe cei doi cand acestia se aflau la piscina si nu ezita sa escaladeze pubelele pentru a avea un unghi de observatie mai bun.

Marlene Dietrich era intruchiparea femeii fatale din acele vremuri, expira erotism si glamour. Ea fusese descoperita in 1930, dupa ce jucase in "The Blue Angel", primul lungmetraj nemtesc cu sonor. Imediat dupa, Hollywood-ul a primit-o cu bratele deschise, alaturi de regizorul si amantul ei, Joseph von Sternberg. Sotul artistei, evreul Rudolf Sieber, inchide ochii la numeroasele ei aventuri (printre care John F. Kennedy si Garbo insasi). Insa la inceputul anilor `40, gloria ei este in declin. O noua generatie de actrite o depaseste in notorietate: americane sanatoase (Jane Russell) sau bombe erotice (Rita Hayworth).

Jean Gabin era intruchiparea proletarului un pic vulgar, chiar brutal uneori, dar integru. El era casatorit, insa nu mai locuia cu sotia sa, Jeanne Mauchain, fiind deschis aventurilor. In februarie 1941, el paraseste Europa pentru Statele Unite, fugand de razboiul care il impiedica sa faca filme. La Hollywood, el are o aventura cu actrita Leslie Caron inainte de a o cunoaste pe Marlene.

In ciuda eforturilor iubitei sale, lui Jean ii este in continuare dor de tara sa natala. El se inroleaza in Fortele Libere Franceze, iar Marlene accepta sa-l lase sa plece. In aprilie 1943, ea il insoteste la New York. Inainte de a se imbarca pe vaporul care il ducea in Europa, el ii ofera o bijuterie cu diamante. Cei doi nu stiu daca se vor mai vedea vreodata. Marlene ii scrie: "Posta e urmarita, nu uita sa vorbesti despre mine cu apelativul Marea"

"Ai fost un inger"

In timpul conflictului, Marlene ii refuza avansurile lui Goebbels, care vrea sa faca din ea vedeta cinematografiei naziste. Ea primeste nationalitatea americana si se angajeaza alaturi de trupele aliate. Misiunea sa: sa cante pentru a-i incuraja pe soldati. In mai 1945, Marlene il revede in sfarsit pe Jean la Berchtesgaden, in Germania, unde el lupta alaturi de generalul de Gaulle. Ea fuge spre el pe niste tocuri subtiri, prin noroi. El este jenat de situatie, insa o saruta. Soldatii din jurul lor ii aclama.

Dupa razboi, situatia era dificila. Industria cinematografica nu se mai interesa de cei doi actori. Ei mai filmeaza un singur film impreuna, in Franta: Martin Roumagnac. Fiecare dintre ei ramane fidel propriului mit: Marlene joaca o vampa, iar Jean un antreprenor mason. El e sincer, ea meschina, iar el o ucide din gelozie. Filmul este un esec.

Jean refuza sa o urmeze pe Marlene in SUA. La 43 ani, el vroia copii, in timp ce actrita, la 46 ani, era deja bunica. Gabin o paraseste in 1947 si se casatoreste cu tanara Colette Mars.

"Ai fost o perioada frumoasa din viata mea, ai fost un inger si iti multumesc, insa din pacate lucrurile frumoase se termina si cred ca ar fi mai bine sa nu ne mai vedem", il scrie el. 

Chiar daca Jean Gabin se desparte brutal de ea, Marlene scrie in memoriile ei, 30 ani mai tarziu: "Gabin era Barbatul, super - Barbatul, barbatul vietii mele. El era idealul cautat de toate femeile."

Autor: Nuage

2010-11-11 09:31:01

0

    SUPERBA CONFESIUNE A UNEI DOAMNE !

                  ZOE DUMITRESCU BUSULENGA ! 
                                           (Maica Benedicta de la Varatec)

(20 august 1920, București – +5 mai 2006, Mănăstirea Văratec)

 Cine a avut privilegiul sa o aiba  profesoara de literaturauniversala , la facultate, spun despre ea:  _ERA IMENSA!_  Si cinste ei ca a urcat,  pe verticala, spre Sus. S-a calugarit. A murit de putin timp.
Zoe Dumitrescu Busulenga (Maica Benedicta de la Varatec)

"Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.
 ...Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 5 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.
 ...Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii.Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.
 ....Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.

 ...Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. _MA SIMT INTR-O MARE NESIGURANTA, PENTRU CA TOATA TABLA DE VALORI IN CARE AM CREZUT S-A ZGUDUIT. _N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa
 nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. _Ce se intamplaacum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata_. 

Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...

 ..EXISTA SI O CRIZA A CULTURII. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.
 ..Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facu> clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.

 ...Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?
 ...De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum _"CUVIINTA", CUVANTUL ACESTA, A DISPARUT DIN DICTIONAR_.

 ...Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femeisi barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? ERAM un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

 ...Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

 ..Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba. ...Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie."

Sursa:fizica70

Titus Olariu Baritonul care a dus renumele Timișoarei peste hotare, persecutat de comuniști. Din ce motiv a renunțat la muzică.

  Titus Olariu

Născut la Făget în ianuarie 1896 în familia preotului Sebastian Olariu, protopop de Făget, şi înrudit prin mama sa cu preotul şi istoricul bănăţean Gheorghe Popovici, baritonul Titus Olariu (1896-1960) a fost, alături de tenorul Traian Grozăvescu, una dintre cele mai reprezentative şi îndrăgite personalităţi muzicale ale teatrului liric bănăţean şi nu numai. A făcut studiile gimnaziale la Lugoj şi la gimnaziul român greco-oriental din Braşov, unde a fost coleg de promoţie cu Lucian Blaga, D.D. Roşca, Coriolan Băran şi Andrei Oţetea.

 A început studii juridice la Budapesta şi le-a continuat la Oradea şi Cluj, unde a obţinut şi doctoratul, dar în paralel a studiat şi muzica, urmând sfatul compozitorului

 Gheorghe Dima, 

pe care l-a avut profesor. Încă din anii petrecuţi la Braşov s-a    făcut remarcată vocea sa de bariton,aceasta fiind apreciată chiar într-o cronică publicată în prestigioasa publicaţie „Gazeta Transilvaniei”. 

      Un prim popas in casa cu  Amintiri  de Neuitat

                         

 De la începutul anului 1925 a fost angajat solist al operei române din Cluj, unde debutul său a fost marcat de cronci extrem de favorabile,   Studii de canto la Viena Angajat ca secretar şi apoi ca director ad-interim la opera clujeană recent înfiinţată, a publicat într-o gazetă locală o cronică laudativă despre spectacolul inaugural „Aida”, cu mare succes de public. A petrecut sărbătorile Crăciunului din 1923 la Viena, în casa lui Traian Grozăvescu, alături de Filaret Barbu şi alţi membri ai societăţii „România Jună” şi, urmând sfatul deja celebrului tenor lugojean, a luat lecţii de canto cu profesorul Franz Steiner, care îl îndrumase şi pe Traian Grozăvescu pentru a-şi perfecţiona tehnica. Studiile intense făcute în acea perioadă aveau drept scop o audiţie la Volksoper, pentru a putea lua o decizie în privinţa viitoarei sale cariere. Progresele făcute cu multă muncă şi studiu au fost remarcabile şi, aşa cum spunea tânărul Filaret Barbu, dobândise „o voce de bariton dramatic, puternică, sonoră, frumos timbrată, stilizată de o şcoală ireproşabilă bine formată în toate registrele”. Dicţia şi jocul său au fost de asemenea apreciate în rolul de debut.  Pe lângă toate astea, un lirism ascuns il încurajează şi mai mult pentru ariile italiene. Ca solist al operei clujene a făcut un turneu cu mai multe spectacole la Cernăuţi, unde calităţile sale vocale şi interpretative au fost de asemenea apreciate.
 După ce a susţinut la Timişoara un recital de lieduri şi arii din opere, foarte preţuit de publicul care l-a ovaţionat îndelung, dar şi de presa locală care îi prevestea prestigiul de care avea să se bucure peste hotare, în toamna anului 1925 Titus Olariu pleca la Volksoper din Viena, cu care semnase un contract. S-a achitat cu brio de rolurile interpretate pe scena vieneză iar după audiţile de la Staatsoper din Viena şi Sächsische Staatstheater din Dresda a fost copleşit de laude, deşi era abia la începutul carierei sale şi încă nu avea un palmares foarte bogat. A semnat un angajament la teatrul liric din Dresda, unde personalitatea sa muzicală a făcut impresie.                     

Din ce motiv a renunțat la muzică.

Începând cu anul 1927, afectat de tragica şi prematura dispariţie a nasului si prietenului său Traian Grozăvescu,baritonul bănăţean a renunţat la scurta sa carieră muzicală în plină glorie şi s-a orientat spre politică.

                                                        Titus Olariu
                                 pictura  realizata de  contesa  Ilona Szecheny

Frumoasa corespondenta dintre contesa Ilona Szecheny si bariton . Ranit fiind  a primit gazduire si ingrijire alaturi de alti aviatori  la castelul contelui Szecheny

În timpul primului război mondial a fost ofiţer de aviaţie în armata austro-ungară iar apoi în cea română, fiind decorat de Regele Ferdinand cu ordinul „Coroana României cu Spade în Grad de Cavaler” cu panglică de „Virtutea Militară” pentru serviciile meritoase.                          
       Momente emotionante imortazlizate si pastrate cu piosenie

                           Presedinte al Curtii administrative din       

                                         Timisoara si Craiova . 

 În 1927 a devenit membru al Partidului Naţional-Ţărănesc, a fost ales deputat, iar din toamna anului 1929 a fost secretar al biroului camerei deputaţilor, sub preşedinţia lui Ştefan Cicio-Pop. Din vara anului 1932 până în toamna anului 1933 a fost prefect al judeţului Severin, în decembrie 1932 implicându-se în organizarea ceremoniei reînhumării osemintelor lui Eftimie Murgu în cimitirul ortodox din Lugoj, după aducerea acestora de la Budapesta. Tot în 1933, a devenit membru de onoare al Societăţii Filarmonice din Lugoj. Între 1939 şi 1948 a fost magistrat, consilier şi preşedinte al Curţii Administrative Timişoara, fiind, în acelaşi timp, şi membru al reuniunii de cântări „Corala Banatului”. Împreună cu Sabin Drăgoi, a armonizat clopotele la noua biserică din Piaţa Operei, care va deveni catedrala mitropolitană.
      
              Deosebita corespondenta cu parintii,pastrata si astazi .

                                                           Cap de copil

Creatie a sculptorului Ion Irimescu,reprezentand-o  pe Santuzza  fiica baritonului

  

          Av.Cleopatra Santuzza Maria Olariu

   Daca as putea sa dau prieteniei noastre un nume, acela ar fi Amintiri de Neuitat 
         Iti multumesc Santuzza ca mi-ai  daruit cele mai frumoase amintiri pe care le voi pastra in  suflet toata viata .Esti prietena mea cea mai buna, tu nu te-ai oprit din a-mi

oferi tot ,chiar si in momentele in care eu nu  aveam nimic  de oferit. 

                                  

 Toti cei de aici si cei din alte lumi iti sunt azi alaturi, 
LA MULTI ANI !

Surse: Av. Santuzza Olariu,mi-a permis sa  fotografiez tablouri ,scrisori si documente daruidu-mi sertarul cu amintiri.
                        Constantin Tufan Stan cu minunata sa carte, Titus Olariu -Artistul  si epoca sa,Timisoara uitata

Moartea violentă a celui mai mare tenor român. Cum l-a împuşcat soţia-călău, din gelozie, pe cel care a urcat România pe marile scene ale lumii

              Traian Grozavescu
       

Traian Grozăvescu s-a născut la Lugoj, în 21 noiembrie 1895, dar a făcut studiile la Budapesta. 
În 1919 a intrat în lumea muzicală la Opera din Cluj.

Talentul său extraordinar l-a propulsat rapid pe marile scene ale lumii, astfel că în 10 iulie 1923 şi-a făcut debutul pe scena Volksoper din Viena. Era însoţit mereu de sora Olga şi ea un mare om de cultură. Împreună au făcut o vizită la parcul de distracţii Prater din Viena moment în care a cunoscut-o pe Nely Koveszdy, femeia care avea să-i devină soţie şi călău deopotrivă.

„Traian Grozăvescu a fost una dintre marile voci ale lumii. Era comparat cu Enrico Caruso şi mulţi spuneau că va fi vocea care îi va urma lui Caruso. Lumea se înghesuia să îl vadă la spectacole, iar biletele de vindeau la preţuri mari. Sala era mereu plină, iar faima sa era mondială“, a spus Marian Doftoriu, profesor de istorie.

Iubire presărată cu crize de gelozie

Dragostea dintre ei a fost una intensă, deşi Nely era căsătorită şi avea deja o fetiţă. Femeia a divorţat pentru tenorul român, iar cei doi s-au căsătorit în 17 noiembrie 1923. Iubirea lor a durat doar patru ani şi a fost presărată cu numeroase scadaluri. Nely era extrem de posesivă şi îl urma peste tot pe Traian Grozăvescu. Îi controla fiecare mişcare, atât în viaţa persoană, cât şi în carieră. Ea era cea care discuta cu impresarii şi programa concertele.

În multe dintre turneele acestuia femeia a făcut scene de gelozie şi era deranjată de atenţia pe care i-a acordau admiratoarele. Au fost multe zvonuri despre presupusele aventuri ale tenorului cu admiratoarele sale.

„Ca în viaţa oricărui artist au existat zvonuri de infidelitate. Soţia sa era extrem de posesivă şi făcea mereu scene de gelozie. Se spune însă că Traiana Grozăvescu se îndrăgostise de o altă femeie cu care nu avea doar o relaţie pasageră, iar acest lucru a înfuriat-o foarte tare pe Nely“, a mai spus Marian Doftoriu.

Împuşcat în cap

Necazurile aveau să înceapă în 1927 când Nely a născut prematur un copil care a murit. A fost afectată psihic şi a început să fie tot mai posesivă şi mai geloasă. A dat vina chiar pe soţul ei pentru moartea copilului pe motiv că era prea stresată din cauza vieţii agitate. Până la o tragedie nu a fost decât un pas.

În februarie 1927 pe când Traian Grozăvescu se pregătea de un mare turneu ce avea să aibă loc la America şi îşi făcea bagajele, Nely s-a furişat în spatele lui înarmată cu rezolver. I-a lipit soţului ei ţeava pistolului de ceafă şi a tras. Traian Grozăvescu a murit pe loc. Se spune că femeia a înnebunit de furie când a aflat că tenorul nu o va lua cu el în turneu. Braşovul a ales să îl omagieze pe Traian Grozăvescu. Astăzi o stradă poartă numele celebrului tenor.

Nebunie sau crimă cu premeditare?

Femeia a fost arestată, dar ulterior a fost achitată de instanţele austriece pentru lipsă de discernământ. S-a spus că şi-a pierdut minţile din gelozie şi de aceea a tras. În timpul procesului a susţinut că este nevinovată şi şi-a acuzat soţul de abuz. A spus că o trata rău, că era amator de jocuri de noroc şi că bea peste măsură.

„Presa vremii a speculat din plin tragedia din viaţa tenorului Traian Grozăvescu. Achitarea soţiei sale a stârnit un val de revolte şi au fost voci care chiar au susţinut că Nely era psihopată şi a premeditat fapta. S-a spus că intenţionat s-a prefăcut a fi labilă psihic, a făcut ca toată lumea să afle cât de afectată este tocmai pentru a-şi pregăti apărarea. Adevărul nu s-a aflat niciodată. Se pare că motivul crimei ar fi fost refuzul lui Traian Grozăvescu de a-şi lua soţia în ultimul turneu“, mai spune Marian Doftoriu.

Destin tragic şi pentru sora tenorului

Şi sora tenorului, Olga Grozăvescu, a avut un destin tragic. A fost un om cult şi prima femeie din România care a obţinut un doctorat în limba germană la Viena. După moartea prematură a fratelui ei, Olga avea să mai primească o lovitură. Logodnicul ei, inginer de meserie, a murit într-un accident de mină, iar corpul său a fost găsit după luni de căutări. Se spune că Olga a căzut în depresie şi a trăit toată viaţa retrasă fără să îi mai pese de o carieră proprie.

Sursa: Adevarul

 Funeraliile lui Traian Grozăvescu, filmate

Moartea la Viena, pe 15 februarie 1927, a marelui tenor lugojean Traian Grozăvescu (născut în orașul de pe Timiș, la 21 noiembrie 1895), survenită prin împușcare, a îndurerat o lume întreagă. 

La aflarea îngrozitoarei vești, Primăria Lugoj va trimite la Viena o telegramă cu următorul conținut (în traducere în limba română):„Grozăvescu ucis prin împușcare. Telegrafiați dacă transportul mortului pe contul orașului Lugoj de circa 100.000 lei este posibilă pentru colonia românească dr Marius Sturza.“ Pe spatele formularului poștei lugojene, pe care fuseseră lipite benzile de telegraf cu telegrama propriu-zisă, edilul șef, Ioan Haralambie, va nota: „Faceți tot posibilul ca marele decedat să fie depus spre odihnă vecinică în Țara sa. Primar Ioan Harambașa,  L. 18 II 027“ Iar sub aceste rânduri, va adăuga: „Funeraliile locale le suportă Primăria orașului Lugoj.“

Pe 16 noiembrie 1933, firma timișoreană „Dr. Edm. Hortoványi – Laborator de filme“ va trimite primarului de Lugoj o ofertă pe care o redăm integral:

„Domnule Primar,

Am onoare a Vă aduce la cunoștința Dv., ca reprezentant al autorității orașului natal al vestitului nostru cântăreț național – Traian Grozăvescu -, că despre funeraliile naționale făcute marelui dispărut la Lugoj în 1927 la timpul său am turnat un film, pe care l-am copiat din nou, pe o lungime de 735 metri, în 2 acte, film pe care Vi-l ofer Dv. cu aceia de a fi rulat cu ocazia serbărilor de aniversare aranjate în memoria lui Traian Grozăvescu, iar pe urmă să fie depus spre păstrare  în archiva sau muzeul orașului.

Accentuez, că această ofertă o fac numai din considerația că cele două copii făcute la timpul său s-au ruinat complet și s-ar putea întâmpla aceia condamnabilă neglijență, că acest film care s-a turnat cu atâtea greutăți și sacrificii, și care este unica amintire filmată despre marele Traian Grozăvescu, să piară pe veci, sau să fie acoperită de vălul uitării.

Care autoritate – dacă nu Dv – ar fi mai în drept să se îngrijească de păstrarea amintirei artistului cântăreț cu renume european?

Sunt mândru că am putut eterniza pentru posteritate un eveniment istoric petrecut în fața ochilor noștri – ca o dovadă incontestabilă despre măreția lui și ca atare am contribuit și eu cu o piatră la construirea marei clădiri a istoriei, pentru care eu nu pretind decât rambursarea materialului și a cheltuielilor avute cu confecționarea filmului.

Vă rog să binevoiți  a-mi comunica dacă doriți a răscumpăra acest film de valoare istorică și la caz afirmativ a-mi indica locul și timpul când voi putea să Vi-l prezint spre vedere și totodată a prezenta nota mea despre cheltuielile materiale avute cu confecționarea filmului.

În așteptarea hotărârei Dv. Vă rog Domnule Primar să primiți expresiunea distinsei mele stime ce Vă păstrez.

Timișoara, la 16 Noemvrie 1933.“

Semnează Edm. Hortoványi, cel care va trimite o nouă depeșă primarului de Lugoj la 30 noiembrie 1933, ca și clarificare la o corespondență pe care a primit-o, la rândul său, pe 24 noiembrie, de la Lugoj: „Am onoare a Vă comunica, că lungimea filmului este de 735 metri și a cărui cost propriu este de Lei 15 per metru, în care cost este cuprins materialul brut, curentul electric și chemicalele întrebuințate, deci întregul film «Traian Grozăvescu» compus din 2 acte în costul propriu face Lei 11.025.-

Pentru a dovedi, că acest preț este strict costul propriu, îmi permit respectuos a Vă atrage atențiunea Dv. Binevoitoare asupra faptului, că prețul curent al unui film lucrat gata este de Lei 80.-“

În ședința sa din 4 ianuarie 1934, delegația permanentă a  comunal Lugoj este de acord să invite ofertantul să ruleze filmul în fața autorităților Primăriei. 

 Sculptorul vienez Carl Gelles se va oferi printr-o scrisoare către Primăria Lugoj, datată 27 februarie, a realiza bustul lui Tr. Grozăvescu.

Bibliografie:

Direcția Județeană Timiș  Arhivelor Naționale – Fond 242 – Primăria Lugoj, inv. 366, dosar nr. 18/1927.

    Bustul în bronz, a fost realizat de sculptorul Radu Moga în anul 1935.