COPPELIA -PASAREA SPIN: A spus cineva că istoria e plictisitoare?!

COPPELIA -PASAREA SPIN: A spus cineva că istoria e plictisitoare?!:            Regina Maria I a Angliei şi Irlandei Mary cea Sângeroasă, prima regină a Angliei este cunoscută mai mult sub porecla de „Blo...

A spus cineva că istoria e plictisitoare?!

          Regina Maria I a Angliei şi Irlandei
Mary cea Sângeroasă, prima regină a Angliei este cunoscută mai mult sub porecla de „Bloody Mary” din cauza numeroaselor ruguri dedicate protestanţilor care au ars pe vremea domniei ei .
Însă perioada aceea a fost caracterizată şi de alte evenimente şi multe realizări, dintre care cea mai importantă a fost instituirea dreptului femeilor de a domni.

AMINTIRI DIN ANGLIA SECOLULUI AL XVI-lea

Data viitoare când te speli pe mâini şi nu-ţi place temperatura apei, gândeşte-te la următoarele lucruri din anii 1500 si ...:

- majoritatea oamenilor se căsătoreau în iunie deoarece îşi făceau baia anuală în mai şi încă mai miroseau cât de cât bine în iunie. Totuşi, miresele aveau cu ele un buchet de flori pentru a acoperi eventualul miros. De aici vine obiceiul de a avea un buchet de flori la nuntă.

- baia consta într-o singură cadă mare plină cu apă fierbinte. Bărbatul casei avea privilegiul de a se spăla în apa curată, apoi fiii şi restul bărbaţilor din casă, urmaţi de femei şi în final copiii - ultimii fiind bebeluşii. Între timp, apa devenea atât de murdară încât era posibil să pierzi pe cineva în ea. De unde şi zicala:"Don't throw the baby out with the bath water" ("Nu arunca şi copilul odată cu apa de baie").

- casele aveau acoperişuri înalte şi pufoase de stuf, fără lemn dedesubt. Era singurul loc unde animalele se puteau încălzi, aşa că toţi câinii, pisicile şi alte fiinţe mici (şobolani, gângănii) stăteau acolo. Când ploua devenea murdar şi alunecos şi uneori animalele alunecau şi cădeau de pe acoperiş. De unde zicala: "It's raining cats and dogs" ("Plouă cu câini şi pisici").

- nimic nu împiedica ceva să cadă în casă. Asta era o mare problema în dormitor, unde gândaci şi alte mizerii puteau murdări patul. Deci, un pat cu stâlpi şi un cearşaf pus deasupra oferea ceva protecţie. Aşa au apărut paturile cu baldachin.

- cei bogaţi aveau podele de ardezie care deveneau alunecoase când se udau pe timpul iernii, aşa că împrăştiau paie("thresh" - resturi de la treierat sau pleava) pe jos ca să poată merge. Cu timpul, până în primăvară, paiele se tot adunau până când alunecau afară când se deschidea uşa. Astfel s-a proptit o bucată de lemn la intrare. Aşa a apărut pragul (în engleză se numeşte "threshold", care vine de la "thresh" şi hold" - a ţine, a opri pleava).

- pe atunci se gătea într-un ceaun mare care atârna întotdeauna în bucătărie deasupra focului. În fiecare zi se aprindea focul şi se adăugau ingrediente în ceaun. Oamenii mâncau în general legume şi foarte puţin, sau deloc, carne. Consumau din amestec (tocană, mâncare înăbuşită) la cină şi lăsau restul în oală să se răcească peste noapte, adăugând altceva peste ele a doua zi. Uneori mancarea avea în ea resturi destul de vechi. De unde rima: "Peas porridge hot, peas porridge cold, peas porridge in the pot nine days old" ("Terci de mazăre fierbinte, terci de mazăre rece, terci de mazăre în oală vechi de nouă zile").

- uneori făceau rost de carne de porc, ceea ce îi făcea să se simtă destul de speciali. Când aveau musafiri, atârnau şunca de tavan ca să se dea mari. Era semn de bogăţie că un bărbat "could bring home the bacon" ("era în stare să aducă şunca acasă"). Tăiau puţină ca să împartă oaspeţilor şi apoi stăteau toţi în jurul mesei şi"chewed the fat" ("mestecau grăsimea").

- pâinea era împărţită conform statusului. Muncitorii luau partea arsă de pe fundul pâinii, familia lua mijlocul şi musafirii partea de sus ("upper crust").

- căni de plumb erau folosite pentru a bea bere şi whisky. Combinaţia asta de alcooluri dobora de obicei un om pentru câteva zile. Cineva, care trecea pe drum, îi putea lua drept morţi şi îi pregătea de înmormântare. Erau întinşi pe masa din bucătărie vreo două zile, în timp ce familia adunată în jur mânca, bea şi aştepta să vadă dacă se trezesc. Aşa a apărut obiceiul de "priveghi", care în engleză se traduce "wake" ("to wake up" - "a se trezi").

- Anglia este o ţară veche şi mică, aşa că oamenii începuseră să rămână fără locuri de îngropat. Aşadar dezgropau coşciuge şi duceau oasele la o "casă-de-oase" ("bone-house") şi refoloseau mormintele. Deschizând acele sicrie au observat că unul din 25 aveau urme de zgârieturi pe dinăuntru şi au realizat că unii din acei oameni fuseseră ingropati de vii. Aşa că s-au gândit ca, de atunci încolo, să prindă o sfoară de încheietura mâinii mortului care să treacă prin acoperişul sicriului şi prin pământ până la suprafaţă şi să lege de ea un clopoţel. Cineva a stat de atunci noaptea în cimitir (aşa a fost inventată"graveyard shift" - "tura de noapte in cimitir") să asculte clopoţeii; astfel, oamenii vii erau "salvaţi de clopoţel" ("saved by the bell"), acesta mai fiind numit şi "soneria mortului" ("dead ringer")                                                                                                                                                           

                                       

                                     Elisabeta I, regina a Angliei si Irlandei,

 

este una dintre figurile centrale ale istoriei ultimului mileniu. Domnia sa marcheaza secolul al XVI-lea drept „epoca elisabetana” sau „epoca de aur” a Angliei. Fiind scriitoare si poetesa, regina sustine literatura si artele. In timpul domniei sale se fac remarcate personalitati ca Shakespeare sau Francis Bacon. Tot in aceasta perioada, Francis Drake inconjoara globul pamantesc iar englezii colonizeaza America de Nord.                                                                                

             A spus cineva că istoria e plictisitoare?!

Una dintre cele mai frumoase idile ale epocii interbelice a fost cea dintre Irina, fiica

industriaşului Malaxa, şi Principele MihaiUna dintre cele mai frumoase idile ale epocii interbelice a fost cea dintre Irina, fiica

industriaşului Malaxa, şi Principele Mihai

soţia strălucitului laureat al premiului Nobel

Iubire interzisă: Regele Mihai cu moştenitoarea Imperiului Malaxa

Patru povesti adevarate

Prima poveste

La inceputul celui de-al doilea razboi mondial, cand soarta evreilor din Europa era pecetluita, dar inca mai existau cai de salvare, cateva sute de evrei instariti au cumparat un vapor in scopul de a-si duce familiile in America. Dar aveau nevoie de viza, asa ca s-au adresat ambasadorului SUA de la Londra.
In principiu, nu prezenta nici un obstacol obtinerea vizei, dar el a refuzat. Acei oameni curajosi, determinati sa-si salveze familiile, au plecat la drum pe ocean fara aprobarile necesare.
Cand ambasadorul SUA a aflat, s-a grabit sa instiinteze guvernul american ca se apropie de tarmul tarii o nava cu emigranti ilegali.
Evreii, care reusisera sa scape din pericolele razboiului, s-au trezit la capatul drumului in imposibilitatea de a cobora pe tarm. Lipsiti de noroc, au trebuit sa se reintoarca in Europa devastata de razboi, unde au fost arestati si arsi in lagarele de exterminare.
Cand s-a aflat aceasta, rabinul Londrei s-a dus la ambasadorul SUA in Londra si i-a spus:
- Stimate domn ambasador, faptele tale sunt nedemne nu numai de functia pe care o ai, ci si ca om. De acum inainte, din cauza ca din vina ta s-a petrecut aceasta crima, tu si toti urmasii tai sunt blestemati!
Ambasadorul se numea Joseph Patrick Kennedy, iar despre blestemul familiei Kennedy cred ca toata lumea a auzit.

A doua poveste

Tot la inceputul celui de-al doilea razboi mondial, cand oamenii au inteles soarta evreilor, in Lituania, ambasadorul Japoniei era un om integru, care nu admitea crimele nazistilor si a avut grija de evreii din Europa, acordandu-le viza de intarre in Japonia, de unde puteau pleca oriunde doreau. Astfel a salvat doua mii de evrei.
Cand au aflat nazistii, au ordonat Japoniei, care le era aliata, sa i destituie pe ambasadorul nedisciplinat. Pana la termenul de parasire a functiei mai erau doua saptamani, timp in care s-a lucrat zi si noapte la editarea vizelor, ba chiar au fost luate si ajutoare, echipe suplimentare de lucru, astfel ca au salvat inca multi evrei. Aceasta era o fapta de mare curaj. Inainte de plecarea ambasadorului a venit o delegatie de la Templul din Vilnius pentru a-i multumi.
"Pentru faptele tale de bine pentru poporul evreu, vei fi pomenit vesnic si noi ne vom ruga ca Cel de Sus sa te binecuvanteze si sa-ti rasplateasca tie si urmasilor tai"
Bunul ambasador s-a intors in Japonia si, spre surprinderea lui, nu a fost pedepsit, ci doar concediat, cu pensia anulata. Pentru a-si ocroti familia, a deschis un mic atelier de reparatii masini.
Acest atelier se numea Mitzubishi.

A treia poveste

In centrul orasului Kiev, in Ukraina, se inalta statuia in memoria conducatorului national atotputernic Bogdan Hmelniţchi (Khmelnytsky). Este infatisat calare pe calul sau frumos, cu mana dreapta tinand sceptrul, simbol al puterii invincibile a Ukrainei.
Hmelniţchi (1595-1657, fost hatman lituanian, polonez crestinat si aliat cu cazacii) este mandria ukrainenilor si toti vizitatorii se minuneaza de frumusetea statuii marelui conducator. Dar putin stiu ca el era antisemit salbatic, care are la activ multe pogromuri si incendieri de asezari pasnice de evrei nevinovati. Nu au fost crutati nici copiii, nici femeile. Acestea sunt dovedite istoric. Multa cruzime si amar. Bogdan Hmelniţchi era blestemat de catre evrei pe pamantul Ukrainei. Intr-una dintre asezarile in care mercenarii lui cazaci au dezlantuit focurile iadului, au omorat, au siluit, au jefuit, au fost stransi tineri si tinere in sinagoga asezarii si i-au dat foc cu oamenii inauntru. Din asezare a ramas numai numele. Bogdan a murit din accident cerebral, a fost inmormantat in Subotiv, in biserica ancestrala, alaturi de fiul sau Tymish. Bogdan a avut numai un fiu, fara alti urmasi. Un nobil polonez a cucerit Subotiv si a ordonat deshumarea si dezonorarea lui Bogdan si a fiului sau Tymish, asa ca nu au ramas urmele lor pamantesti nicaieri.
Dar dupa sute de ani a venit si pedeapsa adevarata, caci asezarea se numea Cernobil, iar centrala atomica nr. 4 a fost construita exact pe locul fostului templu.

A patra poveste

Spitalul Brâncovenesc nu ar fi existat fără însufleţirea nobilă a Saftei Brâncoveanu, soţia Banului Grigore Basarab Brâncoveanu, care a dorit ca instituţia să fie operă de binefacere.
Însă, după 150 de ani de istorie, spitalul situat în centrul istoric al Bucureştiului a fost dărâmat, căci nu era inclus în planurile urbanistice ale lui Ceauşescu.
Safta Brâncoveanu a comandat o inscripţie în marmură pe care a aşezat-o în bisericuţa din curtea spitalului. Inscripţia, care se află acum la Curtea Veche, contine la final un blestem care cere Divinitatii ca cel care se va atinge de ctitorie, adica de spital, sa fie omorat de cei din neamul sau intr-o zi de sarbatoare.
Ceauşescu a daramat spitalul si biserica in 1984. A ramas doar inscriptia.
In 1989, Ceausescu a fost omorat de cei de un neam cu el chiar de Craciun.
Blestemul spune aşa: "Se face acest spital pentru săraci şi de moarte năpraznică în zi de Crăciun să moară cel care se va atinge de acest spital".

postat 1 ian. 2015, 14:25 de Salvati Turda

Marlene Dietrich: legenda unei sexualităţi cu parfum masculin

Născută pe 27 decembrie 1901 în Schöneberg, care azi este un district al Berlinului, Marie Mag­dalene Dietrich era fiica lui Erich Otto, un locote­nent de poliţie, şi a Wilhelminei, fiica unui bogat negustor de ceasuri. Şi interesant este că viitoa­rea divă şi-a trasat cadrul în care ar fi trebuit să-şi trăiască viaţa personală înainte de-a deveni cele­bră: la 22 de ani, pe când se lupta fără prea mare succes să se afirme în filmele nemţeşti, Marlene era deja căsătorită cu Rudolf Sieber, un asistent de producţie care-i va rămâne toată viaţa alături. Iar un an mai târziu, cei doi o aveau deja pe fii­ca lor, Maria. Din acel punct, Marlene şi-a pro­iectat o viaţă dublă: nimic nu avea să zdruncine legătura ei cu Rudolf, la fel cum nimic nu avea să împiedice căutarea paralelă a pasiunii în braţele VIP-urilor hollywoodiene de orice sex. Căci da, Marlene a experimentat plăcerile carnale şi cu bărbaţi, şi cu femei. Mai mult decât atât, i-a plăcut să trăiască sexul ca putere, să exerseze seducţia ca armă şi ar fi mers până la extrem cu arsenalul ei, schimbând chiar istoria lumii! Aşadar, o căsni­cie deschisă cea cu Rudi, de neconceput pentru acele vremuri, care avea, totuşi, să facă victime şi să lase cicatrice în sufletul fiicei lor, Maria.

Forţa imaginii pe care avea s-o impună Dietrichîn lume doar câţiva ani mai târziu avea să le domi­ne tuturor viaţa. Lansarea ei pe firmament s-a pro­dus odată cu filmul „Blue Angel“, din 1930, în care Marlene o interpreta pe Lola Lola, o artistă de ca­baret – în regia lui Josef von Sternberg. El a rămas în istoria cinematografiei ca fiind descoperitorul lui Dietrich şi cel care avea să-i traseze liniile ima­ginii de sex simbol, după ce a dus-o la Hollywood,unde a realizat încă şase filme cu ea: „Morocco“, în care interpreta din nou o artistă de cabaret, „Dishonored“, unde juca o spioancă ce îşi trădează ţara, „Shanghai Express“, cu rolul unei prostituate, „Blonde Venus“, „The Scarlet Empress“ şi „The De­vil Is A Woman“. Mai toate roluri de femei fatale, cu care Dietrich s-a hrănit până la identificare. Iar cel dintâi personaj, Lola Lola, o femeie dezinhibată, care-şi alegea bărbaţii, îşi câştiga singură existenţa şi pentru care sexul era o provocare – aceasta avea să fie pielea din care Dietrich nu a mai ştiut să iasă nici în viaţa personală…

Numărul amanţilor despre care se spune că i-a avut la Hollywood e prea mare ca să-l iei în serios. Dar e limpede că, departe de Rudolf Sieber, Dietrich nu stătea degeaba la Hollywood. Cu fai­moasa ei pereche de picioare splendide şi chipul acela cu pomeţi atât de îndrăzneţi şi sprâncene desenate nervos cu dermatograf, Marlene făcea victimă după victimă. Şi căuta cu ardoare pri­etenia oamenilor importanţi ai vremii şi porţile de intrare în cele mai selecte cercuri. Devenise o apropiată a lui Ernest Hemingway, dar şi a lui Sir Alex Fleming, inventatorul penicilinei, ba chiar şi a familiei regale britanice. Şi nu o dată Marlene s-a gândit să-şi folosească frumuseţea pentru a se implica în chestiuni politice. „Glamourul în­seamnă siguranţă de sine“, spunea ea. „Înseamnă că ştii că eşti bine din toate punctele de vedere, şi mental, şi fizic, şi că poţi face faţă oricărei si­tuaţii.“ Aşa se face că, atunci când a aflat că Re­gele Eduard al VIII-lea vrea să abdice pentru a se însura cu Wallis Simpson, femeia pe care ea o descria ca „o casnică ternă, fără sâni“, Marlene a luat foc. Şi a început să ţeasă un plan pentru a-l despărţi pe Rege de iubita sa. Un plan pe care i l-a împărtăşit chiar amantului său de la acea vreme, Douglas Fairbanks Jr. „Era pregătită să-l seducă şi să-i arate că Wallis nu e singura femeie din lume“, a povestit Fairbanks. „Planul ei îndrăzneţ l-a pus la cale în apartamentul său de la Claridge’s. Mi-a spus: «Îl voi face s-o uite. Trebuie doar să mă îm­băiez şi să aleg parfumul potrivit!». Şi pe măsură ce rostea aceste cuvinte, şi-a scos hainele şi s-a îndreptat languros spre sala de baie.“ Când Fair­banks s-a arătat gelos, Dietrich i-a replicat: „Oh, dar iubitule, nu fi de modă veche. O facem pentru Anglia, ţara pe care amândoi o iubim. Şi pentru care sunt necesare nişte sacrificii.“

Planul nu s-a concretizat, însă n-a fost ultima dată când diva a ţesut intrigi la nivel înalt. A fost la un pas de-a se „sacrifica“ şi pentru ţara ei natală, Germania, atunci când nazismul devenise o plagă ce ameninţa omenirea, în toiul războiului mondi­al. Căci dacă cei mai conservatori îi pot reproşa o prea mare aplecare spre plăcerile trupeşti, Dietri­ch a avut, în schimb, puterea de-a se opune Reic­hului în cele mai cumplite vremuri. Şi dacă Coco Chanel a cedat de dragul luxului, acceptând con­cubinajul cu un general german pentru a se putea bucura în continuare de confortul de la Ritzul pa­rizian în vremea războiului, Dietrich, în schimb, a refuzat vehement ofertele naziştilor de-a părăsi Hollywoodul şi de-a veni să facă filme exclusiv în Germania, fiind din acel moment considerată o trădătoare. Şi a mers până într-acolo încât să viseze că ea ar putea să-l asasineze pe Hitler. Tot cu un plan, desigur, conform căruia ar fi acceptat să facă un singur film în Germania, cu condiţia de-a fi lăsată o noapte singură cu Fuhrerul. „Aş putea să mă prefac că-i destăinui ce simt pentru el, spunându-i că sunt nebuneşte îndrăgostită de el. Am auzit că Hitler mă place şi sunt convinsă că va accepta întrevederea“, i-a explicat Dietrich lui Fairbanks, conform mărturisirilor acestuia, adău­gând că va lua la ea doar un ac de păr otrăvit ca armă a crimei. „Din fericire, n-a mers mai departe cu planul, dar era o femeie foarte curajoasă şi sunt sigur că şi-ar fi riscat viaţa dacă ar fi ştiut că are şanse de reuşită în acest complot“, a mai povestit Douglas. De menţionat că versiunea lui Douglas e privită de unii ca fiind o născocire pentru a spăla imaginea unei Marlene pe care anumite voci au considerat-o spion nazist în timpul războiului.

Politica era, însă, pentru ea doar un fascinant joc al puterii. Legăturile ei cu patos s-au desfăşurat, în schimb, tot pe tărâm hollywoodian. Printre iubiţii ei faimoşi s-au numărat Jean Gabin, cu care a trăit o dragoste legendară de şase ani, din 1941 în 1947, dar şi John Wayne, cu care a avut un amor torid şi secret vreme de trei ani – căci John era însurat şi avea patru copii. Cei doi actori au şi făcut trei filme împreună şi, conform biografiei scrise de Scott Ey­man, „The Life and Legend“, Wayne ar fi adorat-o pe Marlene. Însă ea, oricât de departe ar fi dus lu­crurile, a lăsat mereu de înţeles că niciodată n-ar fi divorţat de Rudi. Chiar şi atunci când aventura cu un alt actor celebru, James Stewart, a lăsat-o însărcinată. „El era foarte rece. Niciodată nu mi-a spus că mă iubeşte sau alte lucruri tandre. O fe­meie aşteaptă să i se spună lucrurile astea, chiar dacă vin dintr-o perfectă nesinceritate. Apoi, când am descoperit că sunt gravidă şi i-am spus, a fost şocat. Mi-a spus: «Dumnezeule, şi ce-o să faci?». Am remarcat că pentru el era doar problema mea, nu a noastră“, a povestit actriţa care a susţinut că sarcina a fost, de fapt, o alarmă falsă – în vreme ce alţi apropiaţi spun că ar fi făcut avort.

Desigur, din panoplia ei n-au lipsit nici Joseph Kennedy – despre care spunea că era zgârcit şi că nu-i dăruise nici măcar o eşarfă cadou – dar nici fiul acestuia, preşedintele american J.F.K., cu care a avut o aventură de o noapte pe când ea avea 60 de ani, iar el 44. În toată această vreme, soţul ei, Rudi, păstra permanent legătura cu ea şi îşi îm­părţea viaţa, la rândul său, cu o amantă, Tama­ra – o prezenţă ce primise acceptul lui Marlene până într-acolo încât o trimitea adesea pe fiica ei, Maria, să stea în grija celor doi. Un aranjament confortabil pentru actriţă, care în felul acesta se simţea mai puţin vinovată. Şi care se asigura, în acelaşi timp, că legătura ei spirituală cu Rudi ră­mâne intactă, păstrând o asiduă corespondenţă cu el, în care îi împărtăşea cu lux de amănunte aventurile ei. Ştia foarte bine că frumuseţea ei va păli la un moment dat şi că atunci va dori să-şi trăiască bătrâneţile tot cu Rudi, cel pe care-l ve­dea jumătatea ei. Şi ştia că sentimentul e reciproc: „Tamara n-ar fi avut cum să fie iubirea cea mare a lui Rudi pentru că locul acela era deja ocupat de mine“, a spus ea, la un moment dat.

Spectator mut, dar foarte afectat, în tot acest tablou, a fost, desigur, fiica ei, Maria. Iar despre drama ei trăită în sânul unei familii neconvenţi­onale lumea a aflat cu stupoare când şi-a lansat propria carte. Simplul fapt că propriul ei copil o numeşte neîncetat în acest volum doar „Dietrich“ spune multe despre legătura lor: obsedată de pro­pria imagine, actriţa nu încetase să fie divă nici în faţa fiicei sale. „Eu am fost produsul ei. Am fost ca o foaie albă de hârtie pe care s-a tipărit doar ce spunea Dietrich, doar ce gândea Dietrich. Eram creaţia ei, îi aparţineam, aşa că-mi vorbea de par­că îşi vorbea ei însăşi“, scrie Maria, care i-a servit în anii ei de glorie la Hollywood ca asistentă şi confidentă. Şi nu e de mirare că în urma acestei experienţe lipsite de tandreţe maternă, Maria de­scrie întreaga situaţie în care a crescut şi s-a for­mat în tuşe foarte dure. „Tatăl meu a fost un om slab, care s-a făcut important doar fiind soţul lui Dietrich vreme de 50 de ani şi trăind cu o aman­tă, în vreme ce Dietrich căuta amorul cu A mare“, adaugă Maria, menţionând o listă impresionantă de nume cu care mama ei a avut aventuri, printre care şi Yul Brynner, Maurice Chevalier, Frank Si­natra, dar şi Edith Piaf.

Desigur, Maria Riva ar putea fi acuzată prin aceste dezvăluiri că a distorsionat imaginea mamei sale din prea multă suferinţă pentru că nu a avut o mamă adevărată. Şi se prea poate ca destăinuirile ei din carte să fie mai mult decât ceea ce s-a întâmplat în realitate. Două lucruri şochează, însă, cititorul în căutarea rădăcinii acestei suferinţe. Riva spune că la 13 ani, a fost violată de o guvernantă lesbiană – iar vina, con­sideră ea, a purtat-o în întregime Dietrich, pentru că a acceptat o astfel de angajată care să-i poarte de grijă propriului copil. Cel de-al doilea: Tama­ra, amanta tatălui ei, care-i devenise extrem de apropiată (probabil mult mai aproape de ideea de mamă după care tânjea) a ajuns, finalmente, să se interneze la psihiatrie, din cauza durerii provoca­te de Marlene, care n-a vrut să renunţe niciodată la Rudi. Iar la clinica unde a fost internată, Tami a fost ucisă de una dintre paciente. Un sfârşit a cărui vină, spune Maria, a purtat-o în întregime tot Dietrich!

Dar fiecare lucru are preţul său. Iar dacă Mar­lene a reuşit să-şi înscrie cu litere de aur nume­le în istoria cinematografiei – dar şi a iubirii – la momentul real al retragerii, după ce şi-a încheiat turneele de cabaret, viaţa i-a cerut la schimb un preţ foarte scump. În 1976, mult iubitul ei Rudi a murit. Şi tot visul ei de a-şi trăi bătrâneţile linişti­te alături de el s-a năruit într-o clipă. Despre pier­derea lui Rudi, Marlene a recunoscut că a fost tra­gedia vieţii ei, din acel moment ducându-şi restul anilor într-o abandonare totală în apartamentul ei din Paris – unde ajunsese, după descrierile Ma­riei, într-o stare jalnică, printre sticle de alcool, refuzând adesea să i se schimbe şi cearceafurile. „Dietrich a fost o femeie inteligentă, foarte dis­ciplinată şi extraordinar de frumoasă. Dar a fost consumată de acest simţ germanic sau teutonic al datoriei de a-şi menţine neatinsă legenda, până când această datorie a sufocat orice alt aspect al vieţii ei. Asta cred că a fost tragedia ei. La fel cum tragic cred că a fost şi faptul că, în realitate, ea n-a ştiut să iubească. Deşi ea credea că a inventat dragostea!“, concluzionează Riva, atât de amar.

Marlene Dietrich - Lili Marlene

https://youtu.be/RDQnfF6-j48?list=RDRDQnfF6-j48&t=16

Filmele lui Marlene Dietrich
„Morocco“ (1930)
„The Blue Angel“ (1930)
„Dishonored“ (1931)
„Blonde Venus“ (1932)
„Shanghai Express“ (1932)
„Desire“ (1936)
„Knight Without Armor“ (1937)
„The Scarlet Empress“ (1934)
„A Foreign Affair“ (1948)
„Witness for the Prosecution" (1957)"Touch of Evil" (1958)"Just a Gigolo" (1978)

Sursa: OKMAGAZINE.RO