Restituiri:
Încă o poezie inedită a lui Nicolae Labiş de Nicolae Scurtu
Biografii şi exegeţii poeziei lui Nicolae Labiş au întâmpinat, în cei
unsprezece luştri care au trecut de la dispariţia sa fizică, câteva
piedici greu de înlăturat, datorate unor împrejurări ce se cuvin a fi
elucidate.
Absenţa unei ediţii complete a operei, necunoaşterea
bibliografiei, dispariţia unor manuscrise şi o memorialistică
îndoielnică privitoare la poetul Nicolae Labiş au creat o anume stare de
confuzie, întreţinută de cei din preajma lui Mihai Beniuc, care
monitorizau, cu mijloacele specifice epocii, orice existenţă
scriitoricească şi, mai ales, orice deviere a unora dintre cei afirmaţi
şi impuşi în viaţa literară şi culturală a României postbelice.
Poezia
Medicul, recent descoperită, este scrisă în anul 1955 şi evocă, în
sintagme sugestive, drama unui doctor, care, fără nici o ezitare,
menţionează „Că nu există viaţă nesfârşită”.
Ideea pregătirii unor
noi dezastre îl determină pe poet să-i alerteze pe cei lucizi şi,
desigur, pe cei ce conduceau destinele naţiunii să evite o nouă
catastrofă.
Medicul
Din streşini de spital curg liniştit,
Primăvăratici, stropii, în lumină.
Fetiţa, întremată, a ieşit
Din nou, păşind pe iarba din grădină.
Primăvăratici, stropii, în lumină.
Fetiţa, întremată, a ieşit
Din nou, păşind pe iarba din grădină.
Şi medicul priveşte-n urma ei
Cum sprintenă aleargă prin răzoare,
Cum râde către primii ghiocei
Uimită de-atât larg şi-atâta soare.
Cum sprintenă aleargă prin răzoare,
Cum râde către primii ghiocei
Uimită de-atât larg şi-atâta soare.
Şi cerul cel tare-o osteneşte.
Ea s-odihneşte, mică, printre flori...
Dar azi privirea-i iarăşi oglindeşte
Un cer întins şi arbori şi culori.
Ea s-odihneşte, mică, printre flori...
Dar azi privirea-i iarăşi oglindeşte
Un cer întins şi arbori şi culori.
Bătrâne doctor, te-ai oprit din drum.
Se joacă o fetiţă-n flori... Ce dacă?
Pe ochii tăi, sub ochelari, acum
Pânze de fum tremurătoare-ţi joacă.
Se joacă o fetiţă-n flori... Ce dacă?
Pe ochii tăi, sub ochelari, acum
Pânze de fum tremurătoare-ţi joacă.
Eu te cunosc – sentimental nu eşti
Şi viaţa o iubeşti cu bărbăţie.
Atâtea vieţi, tu fără să clipeşti
Ai smuls din gheara morţii, sângerie.
Şi viaţa o iubeşti cu bărbăţie.
Atâtea vieţi, tu fără să clipeşti
Ai smuls din gheara morţii, sângerie.
Şi de perdeai vreo luptă-n zori de zi
Cu faţa palidă şi răvăşită,
Spuneai că nu oricând poţi izbândi,
Că nu există viaţă nesfârşită.
Cu faţa palidă şi răvăşită,
Spuneai că nu oricând poţi izbândi,
Că nu există viaţă nesfârşită.
De ce privind plăpânzii ghiocei
Culeşi de fata mică prin răzoare
Tu ai rămas aşa în urma ei
Sub ploi primăvăratice de soare?
Culeşi de fata mică prin răzoare
Tu ai rămas aşa în urma ei
Sub ploi primăvăratice de soare?
Vezi tu din nou spitale răsunând
Cu sunet greu de glasuri şi de arme
Ţi-apar în gând fasciştii, preschimbând
Spitalele în săli pentru cazarme?
Cu sunet greu de glasuri şi de arme
Ţi-apar în gând fasciştii, preschimbând
Spitalele în săli pentru cazarme?
Vezi tu din nou copiii cum se sting
Neîngrijiţi, în hrube-n loc de case,
Vezi tu c-al morţii nevăzut paing
I-nvăluie în nevăzute plase?
Neîngrijiţi, în hrube-n loc de case,
Vezi tu c-al morţii nevăzut paing
I-nvăluie în nevăzute plase?
Nu eşti sentimental dar uite, sunt
Şi amintiri amare-ngrozitoare
Ce-ţi înfioară gândul ca un vânt
Şi te opresc deodată pe cărare.
Şi amintiri amare-ngrozitoare
Ce-ţi înfioară gândul ca un vânt
Şi te opresc deodată pe cărare.
Şi-atunci atâta duioşie simţi
Privind cum zburdă-n faptul dimineţii
Acest copil ce râde cu albi dinţi,
Acest copil ce l-ai întors vieţii.
Privind cum zburdă-n faptul dimineţii
Acest copil ce râde cu albi dinţi,
Acest copil ce l-ai întors vieţii.
Dar doctore, în cuiburi tâlhăreşti
Bancherii pregătesc dezastre care
Ar fi mai mari ca tot ce-ţi aminteşti
În amintirile îngrozitoare.
Bancherii pregătesc dezastre care
Ar fi mai mari ca tot ce-ţi aminteşti
În amintirile îngrozitoare.
Şi lupta ce-o purtăm ca ea nicicând
Să nu întindă-a morţii grea aripă,
E ca şi-a ta, ce pentru viaţă-o duci,
În orice zi, în fiecare clipă.
Să nu întindă-a morţii grea aripă,
E ca şi-a ta, ce pentru viaţă-o duci,
În orice zi, în fiecare clipă.
Tu dacă pierzi vreo luptă-n zori de zi
Ai faţa palidă şi răvăşită
Şi spui că nu oricând poţi izbândi,
Că nu există viaţă nesfârşită...
Ai faţa palidă şi răvăşită
Şi spui că nu oricând poţi izbândi,
Că nu există viaţă nesfârşită...
Dar eu şi tu, noi toţi, noi nu putem,
Noi n-avem drept-această luptă mare
S-o pierdem! – de aceea să luptăm
Fără odihnă, fără de cruţare!
Noi n-avem drept-această luptă mare
S-o pierdem! – de aceea să luptăm
Fără odihnă, fără de cruţare!
Originalul acestei poezii, necunoscută până acum, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.
2 comentarii:
Frumos....e un gest admirabil ce faci tu!
Multumesc mult pentru pentru apreciere,eu incerc sa public ca intr-un jurnal tot ce ma impresioneaza.
Sunt o admiratoare a ta , te admir pentru ceea ce faci ,pentru ceea ce reusesti sa transmiti ,pentru sensibilitatea ta.
Trimiteți un comentariu